DECIZIA nr. 883 din 17 august 2026referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (6)], pct. 5 [cu referire la art. 4 alin. (9)] și pct. 17 [cu referire la art. 25 alin. (1) și (2)], precum și ale art. X alin. (1) și (2) din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul integrității
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 696 din 21 august 2026



    Elena-Simina Tănăsescu- președinte
    Asztalos Csaba-Ferenc- judecător
    Mihai Busuioc- judecător
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Dacian-Cosmin Dragoș- judecător
    Laura-Iuliana Scântei- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Benke Károly- prim-magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul integrității (L464/2026; PL-x nr. 530/2026), obiecție formulată de un număr de 27 de senatori aparținând Grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvați România și ale Partidului Național Liberal.2. Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 13.756 din 6 august 2026 și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 5.213A/2026.3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 17 [cu referire la art. 25] și ale art. X alin. (1) și (2) din legea criticată se arată că acestea instituie un regim sancționator nou pentru fapte și situații juridice născute anterior intrării în vigoare a legii, contrar art. 15 alin. (2) din Constituție.4. Se precizează că pentru stabilirea caracterului retroactiv al acestor dispoziții este esențială data faptului juridic căruia noua lege îi atașează sancțiunea. Or, art. X alin. (1) din lege se referă la persoane în privința cărora, anterior intrării în vigoare a legii, s-a constatat definitiv incompatibilitatea sau conflictul de interese. Ca atare, toate elementele juridice sancționatorii sunt anterioare legii noi, inclusiv raportul de evaluare rămas definitiv sau hotărârea judecătorească ce a consfințit caracterul definitiv al raportului, ceea ce înseamnă că răspunderea persoanei a fost stabilită sub imperiul legii anterioare. Or, noua reglementare adaugă un efect juridic nou acestei situații, efect pe care legea veche nu îl prevedea, respectiv încetarea de drept a funcției, a demnității publice sau a mandatului exercitat în prezent. 5. Se menționează că momentul de la care începe să opereze o interdicție nu este un element exterior sancțiunii. Acesta determină durata efectivă a decăderii, funcțiile asupra cărora produce efecte, raporturile juridice pe care le împiedică sau le desființează și, în ultimă instanță, severitatea concretă a măsurii. Or, regimul juridic al integrității anterior făcea distincție între persoana eliberată sau destituită din funcție, titularul unei funcții eligibile și persoana care nu mai ocupă o funcție la data constatării definitive. Totodată, termenul de 3 ani curgea, după caz, de la eliberarea sau destituirea din funcție, de la încetarea mandatului ori, numai în cazul persoanei care nu mai ocupă o funcție, de la rămânerea definitivă a raportului sau hotărârii. În schimb, noua reglementare modifică atât momentul de început al interdicției, cât și natura efectelor sale. Art. X din lege transformă interdicția de a ocupa o funcție într-o cauză de încetare a unei funcții deja dobândite și exercitate. Or, între interdicția de a dobândi pentru viitor o funcție și pierderea unei funcții actuale există o diferență juridică esențială. Prima împiedică nașterea unui raport juridic viitor; cea de-a doua stinge un raport juridic actual, constituit în mod legal la momentul de debut al acestuia. În același timp, încetarea funcției sau mandatului este o consecință juridică autonomă față de sancțiunea anterioară și, față de persoana afectată, mai severă, constituind, deci, o lege mai nefavorabilă acesteia.6. Nu în ultimul rând, dispozițiile criticate instituie, pentru aceeași faptă, o dublă sau chiar triplă sancțiune. În forma propusă, încălcarea regimului conflictelor de interese sau al incompatibilităților constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile funcției sau demnității respective, concomitent cu decăderea din dreptul de a ocupa o funcție sau demnitate publică pentru o perioadă de până la 3 ani; totodată, art. X transformă această decădere într-o cauză automată de încetare a funcției, demnității ori mandatului în curs. Astfel, sunt instituite mai multe consecințe juridice cu caracter sancționator pentru o singură faptă prin care s-a constatat conflictul de interese/incompatibilitatea. Maniera de reglementare poate duce la reținerea încălcării principiului ne bis in idem, atât timp cât sancționarea este una de o severitate ridicată: încetarea mandatului/funcției publice. Dispozițiile criticate creează o stare nefavorabilă destinatarului, iar legea nu reglementează garanții suficiente împotriva modului arbitrar de aplicare a soluției legislative în discuție. În lipsa acestora, dispozițiile criticate contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.7. Se subliniază că normele tranzitorii nu pot fi retroactive și nu pot deroga de la art. 15 alin. (2) din Constituție. Faptul că art. X alin. (1), normă tranzitorie de drept material, prevede un termen de 30 de zile de la care se produce consecința juridică a încetării mandatului nu este de natură să înlăture retroactivitatea sa. În mod concret, cele 30 de zile reprezintă un dies executionis, adică o amânare a producerii materiale a efectului, în timp ce temeiul exclusiv al încetării rămâne raportul Agenției Naționale de Integritate (ANI) sau hotărârea judecătorească definitivă, anterioară legii. A considera că plasarea executării sancțiunii la 30 de zile după intrarea în vigoare a legii ar exclude retroactivitatea ar lipsi art. 15 alin. (2) din Constituție de conținut efectiv. Astfel, legiuitorul ar putea atașa oricărei fapte trecute orice sancțiune nouă atât timp cât prevede că sancțiunea se execută la o dată ulterioară intrării în vigoare. Or, interdicția constituțională privește legătura dintre faptul generator și consecința juridică atașată. Ignorarea acestui aspect duce la minimizarea consecințelor juridice atribuite unei sancțiuni severe, cum este cea a încetării unui mandat electiv, aspect care produce efecte în rândul drepturilor politice de a alege și de a fi ales, drepturi fundamentale prevăzute de art. 36 și 37 din Constituție; de aceea, soluția legislativă este de natură să contravină și acestor dispoziții constituționale.8. Se apreciază că existența unui mandat în curs nu justifică aplicarea unei noi sancțiuni neprevăzute de legea în vigoare la momentul ivirii conflictului de interese/incompatibilității. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a statuat că principiul securității juridice se opune, ca regulă, retroactivității unei norme, o derogare fiind posibilă numai în mod excepțional, dacă scopul urmărit o impune și dacă încrederea legitimă a persoanelor este respectată (Hotărârea din 26 aprilie 2005, pronunțată în Cauza C-376/02, Goed Wonen, paragrafele 33 și 34). Expunerea unei persoane la o sancțiune mai severă pentru o faptă trecută nu îi respectă încrederea legitimă în regimul juridic aplicabil la data conduitei. Nu se poate susține nici că aplicarea retroactivă ar fi indispensabilă atingerii obiectivului public de integritate pe care îl susține legea. Același scop poate fi realizat integral prin aplicarea noului regim faptelor și incompatibilităților intervenite după intrarea sa în vigoare. Se arată că, în cazul mandatelor elective, dispozițiile criticate afectează însăși opțiunea electoratului și nu doar situația individuală a titularului funcției. Prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în Cauza Lykourezos împotriva Greciei, s-a stabilit că aplicarea imediată, în cursul mandatului parlamentar, a unei incompatibilități care nu exista la data alegerii a încălcat art. 3 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. CEDO a reținut că nici candidatul, nici alegătorii nu puteau anticipa că alegerea va fi pusă în discuție în timpul mandatului în temeiul unei condiții introduse ulterior și că drepturile electorale ar deveni iluzorii dacă titularul și electoratul ar putea fi privați în mod arbitrar de efectele votului.9. Se susține că art. II pct. 5 [cu referire la art. 4 alin. (9)] din lege instituie un regim juridic de integritate în privința unor persoane care nu au calități/prerogative publice identic cu cel al demnitarilor/funcționarilor publici. Finalitatea legii constă în prevenirea conflictului de interese prin exercitarea demnităților și a funcțiilor publice cu respectarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public (art. 71 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției). Se arată că prevederea criticată nu sprijină dezideratul legii, atât timp cât aceste persoane nu dețin ele însele o demnitate/funcție publică. Chiar dacă, într-o anumită măsură, interesele patrimoniale ale acestor persoane pot deveni relevante pentru a stabili conduita titularului funcției și conflictul de interese, echivalarea și asimilarea celor două categorii de persoane depășesc cerința de proporționalitate și scopul legii. Pentru realizarea scopului legii ar fi necesară identificarea acelor interese ale soțului sau ale partenerului care pot influența efectiv deciziile demnitarului, nu publicarea generală a întregii situații patrimoniale a unei persoane private, care nu deține o funcție publică.10. Prima deficiență de redactare privește determinarea destinatarului normei. Legea nu definește sintagma „persoana care are relații asemănătoare acelora dintre soți“ și nu stabilește niciun criteriu obiectiv pentru identificarea sa (durata relației afective dintre demnitarul public și partener/ă, deținerea unei gospodării comune, existența unei relații de interdependență economică ori asumarea publică a relației). Astfel, norma nu cuprinde elemente obiective care să determine momentul și condițiile pentru care relația dobândește relevanță juridică, din perspectiva obligației de a depune declarațiile de avere și interese. Ca atare, persoana trebuie să stabilească singură dacă relația sa afectivă este suficient de apropiată de căsătorie pentru a genera obligația de integritate. Destinatarul normei trebuie să individualizeze dispoziția aplicabilă (prin autocalificarea drept persoană care are relații asemănătoare acelora dintre soți), iar nerespectarea acesteia conduce la aplicarea sancțiunii contravenționale. Totodată, legea nu reglementează ipoteza în care căsătoria sau relația de fapt începe după numirea ori alegerea demnitarului, nu precizează momentul de la care obligația ia naștere (la data căsătoriei, a începerii conviețuirii sau de la debutul altor elemente precum constituirea gospodăriei comune, recunoașterea publică a relației), nu stabilește consecințele încetării relației (nu se poate determina dacă obligația încetează imediat, dacă este necesară o declarație finală ori dacă publicitatea datelor continuă indiferent de dispariția legăturii care a justificat-o) și nu se referă la situația în care demnitarul intră în relații afective în mod succesiv (rămâne neclar subiectul căruia îi revine obligația și de la ce moment se naște aceasta). Se încalcă, astfel, art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.11. Normele criticate produc o ingerință nepermisă în viața intimă, familială și privată, protejată de art. 26 din Constituție și de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Standardul stabilit prin Hotărârea din 1 august 2022, pronunțată de CJUE în Cauza C-184/20, OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, este direct aplicabil obiectului reglementării. Cauza privea publicarea pe internet a declarațiilor de interese ale unor persoane implicate în activități de interes public, inclusiv a datelor referitoare la soț, concubin sau partener. CJUE a acceptat că prevenirea conflictelor de interese și a corupției poate justifica solicitarea unor informații privind activitățile economice ale soțului sau ale partenerului. A statuat, însă, că publicarea online a datelor nominale ale acestora depășește ceea ce este strict necesar. Obiectivul putea fi atins printr-o referire generică la existența soțului ori partenerului și prin indicarea intereselor relevante, fără identificarea nominală a persoanei. Soluția legislativă criticată este mai intruzivă decât cea analizată de CJUE, partenerul fiind obligat să își declare propriile bunuri imobile și mobile, active financiare, participații, venituri și interese economice, depășind proporționalitatea impusă de normele constituționale și convenționale.12. Mai mult, publicarea declarației partenerului demnitarului se menține timp de 5 ani, inclusiv atunci când relația care a determinat obligația a încetat între timp. Soluția legislativă nu se încadrează în cerințele testului de proporționalitate impuse de art. 53 din Constituție, întrucât ingerința nu este redactată cu claritate, existau măsuri mai puțin intruzive care ar fi dus la acest scop (spre exemplu, doar obligația de declarare fără cerința publicării) și nici nu este proporțională între interesele concurente (cel public cu privire la aflarea unor informații adiacente demnitarului și cel privat al persoanei de a nu declara informații ce țin de sfera vieții private). În același sens se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 29 mai 2025, prin care s-a statuat, în considerarea art. 1 alin. (5) și art. 26 din Constituție, că dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative sunt constituționale în măsura în care nu se referă și la drepturile și obligațiile soțului/soției declarantului, precum și ale copiilor majori aflați în întreținere. Se apreciază că această decizie se aplică mutatis mutandis și în cauza de față.13. Se mai apreciază că este încălcat și art. 16 alin. (1) din Constituție, având în vedere că titularul funcției publice exercită prerogative de putere, participă la luarea unor decizii publice și poate administra resurse publice, pe când soțul sau partenerul nu are nicio competență publică și nu a acceptat obligațiile aferente funcției demnitarului. Aplicarea nediferențiată a aceluiași regim de transparență ignoră această deosebire bazată pe un criteriu obiectiv, cel al funcției/demnității deținute. În același timp, absența criteriilor de determinare a relației permite ca situații factuale comparabile să fie tratate diferit, iar relații evident diferite sub aspectul stabilității, conviețuirii și interdependenței economice să fie supuse aceluiași regim. Norma generează, așadar, atât un tratament juridic identic al unor persoane aflate în situații juridice diferite, cât și riscul unui tratament juridic diferit asupra unor persoane aflate în situații juridice asemănătoare, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituție.14. Pe rol se află și soluționarea obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul integrității (L464/2026; PL-x nr. 530/2026), obiecție formulată de Președintele României.15. Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 13.816 din 10 august 2026 și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 5.246A/2026.16. În motivarea obiecției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. II pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (6) pct. 43] și pct. 5 [cu referire la art. 4 alin. (9)] din legea examinată nu stabilesc în privința „persoanei care are relații asemănătoare acelora dintre soți“ niciun criteriu obiectiv - durată, conviețuire, interdependență economică, asumare publică - pentru identificarea momentului de la care o relație afectivă devine relevantă juridic, lăsând persoanei vizate sarcina de a se autocalifica drept destinatar al obligației. Nu sunt reglementate nici ipoteza relației începute după numirea demnitarului, nici cea a încetării relației, nici situația relațiilor succesive. În aceste condiții, sancționarea contravențională a faptei de a nu depune aceste declarații, privită ca acuzație în materie penală în sensul jurisprudenței CEDO, contravine garanțiilor de previzibilitate consacrate de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.17. Absența criteriilor obiective se convertește într-un risc sistemic de aplicare inegală a normei: doi agenți constatatori confruntați cu situații similare pot ajunge la concluzii opuse, exclusiv pe baza propriei aprecieri. O normă sancționatorie a cărei aplicare depinde decisiv de aprecierea subiectivă a organului de control generează prin ea însăși un tratament diferit al unor situații identice. Cele trei ipoteze nereglementate - relația începută ulterior numirii, încetarea relației, relațiile succesive - nu sunt omisiuni accesorii, ci lacune care privesc chiar nașterea, conținutul și stingerea obligației sancționate contravențional. Fiecare constituie, independent, un temei de neconstituționalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție.18. Se mai arată că, prin Decizia nr. 297 din 29 mai 2025, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, statuând expres că nu obligația de declarare a veniturilor soțului sau ale copiilor majori este, în sine, neconstituțională, ci angajarea răspunderii declarantului pentru corectitudinea unor informații furnizate de un terț - întrucât „răspunderea juridică penală sau contravențională este una personală“. Raționamentul Curții nu a fost centrat, așadar, pe confidențialitate, ci pe principiul individualizării răspunderii juridice, derivat din art. 1 alin. (3) din Constituție. Soluția criticată în legea supusă controlului depășește însă ipoteza tranșată în anul 2025 de instanța constituțională, întrucât, în speță, nu mai este vorba despre răspunderea demnitarului pentru informații furnizate de altcineva, ci despre răspunderea contravențională proprie a terțului - o persoană care nu ocupă nicio funcție publică, nu exercită nicio prerogativă de putere și nu și-a asumat, prin niciun act propriu, statutul generator al obligației. Extinderea directă a răspunderii contravenționale asupra acestei persoane, pentru simpla sa legătură afectivă cu un demnitar, reprezintă, în esență, o formă agravată a viciului deja constatat de Curte, întrucât nu mai este răspunderea cuiva pentru fapta altuia, ci răspunderea unui terț pentru o obligație pe care nu și-a asumat-o niciodată.19. Ingerința pe care norma criticată o produce asupra vieții private a terțului nu rezistă testului de proporționalitate prevăzut de art. 26 din Constituție, coroborat cu art. 20 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârea din 1 august 2022, pronunțată de CJUE în Cauza C-184/20, OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, a admis că prevenirea conflictelor de interese poate justifica solicitarea unor informații privind activitățile economice ale soțului sau ale partenerului, dar a statuat că publicarea nominală a acestor date depășește ceea ce este strict necesar, obiectivul putând fi atins printr-o referire generică la existența soțului sau partenerului și la natura intereselor relevante, fără identificare nominală. Soluția legislativă criticată este, sub acest aspect, mai intruzivă decât cea sancționată de CJUE, obligând direct terțul să declare, pe propria răspundere, întregul său patrimoniu. Mai mult, soluția legislativă criticată nu se limitează la solicitarea unor date despre terț prin intermediul declarației demnitarului, ci obligă direct terțul să declare, pe propria răspundere, întregul său patrimoniu - o formă de ingerință care depășește, cu atât mai evident, limita trasată de instanța europeană.20. Independent de critica privind confidențialitatea, norma ridică o problemă separată, care ține de fundamentul răspunderii instituite. Miza Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 29 mai 2025 a fost individualizarea răspunderii. În speță, nu mai este vorba despre răspunderea demnitarului pentru o informație furnizată de altcineva, ci despre răspunderea contravențională proprie a terțului, respectiv o persoană care nu deține nicio funcție publică, nu exercită nicio prerogativă de autoritate și nu a săvârșit niciun act propriu prin care să își asume statutul generator al obligației. Legătura sa afectivă cu demnitarul devine, prin simpla ei existență, temei suficient pentru angajarea unei răspunderi contravenționale proprii. Este, în esență, o variantă agravată a viciului identificat de instanța constituțională prin Decizia nr. 297 din 29 mai 2025, întrucât nu mai este răspunderea cuiva pentru fapta altuia, ci răspunderea unui terț pentru o obligație pe care nu și-a asumat-o niciodată, prin nicio manifestare de voință proprie legată de exercițiul funcției publice.21. În plus, norma criticată produce și o discriminare între demnitari, contrară art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât cel căsătorit beneficiază de un criteriu formal și verificabil obiectiv - actul de căsătorie - pentru identificarea persoanei obligate să declare, pe când cel aflat într-o relație de fapt este expus, împreună cu partenerul său, unei incertitudini pe care legea nu o rezolvă. Această asimetrie este de natură să genereze un stimulent invers pentru demnitar, care poate evita formalizarea relației tocmai pentru a beneficia de imprevizibilitatea normei, efect contrar chiar scopului declarat - de prevenire a conflictelor de interese. Așadar, norma produce un tratament diferit între demnitarii care se află, din perspectiva scopului legii, în situații identice. Mai mult, o asemenea normă induce un efect discriminatoriu secundar chiar în rândul partenerilor de fapt: aceștia sunt tratați diferit unii față de alții, în funcție de aprecierea subiectivă, de la caz la caz, a organului de control asupra caracterului „asemănător căsătoriei“ al relației lor - o discriminare derivată, generată nu de conținutul normei, ci chiar de imprecizia ei. Demnitarul aflat într-o relație de fapt este expus, împreună cu partenerul său, unei incertitudini, cu privire la care noua soluție legislativă „tace“. Această diferență de tratament nu are nicio legătură cu scopul legii - integritatea în exercitarea funcției publice -, ci decurge exclusiv din forma juridică pe care demnitarul a ales-o, în sfera sa privată, pentru relația personală. Or, o alegere care ține de conținutul protejat de art. 26 din Constituție nu poate constitui, ea însăși, criteriul pe baza căruia se instituie un regim sancționator diferit pentru persoane aflate în situații comparabile.22. Cu privire la dispozițiile art. II pct. 17 [cu referire la art. 25 alin. (1) și alin. (2)] coroborat cu art. X alin. (1) și (2) din legea criticată, se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 36, precum și art. 37 din Constituție.23. Modificarea adusă art. 25 din Legea nr. 176/2010 prin art. II pct. 17 coroborată cu norma tranzitorie de la art. X din legea criticată transformă interdicția de 3 ani de a ocupa o funcție publică - sancțiune care, până acum, opera doar pentru viitor, împiedicând accesul la o nouă funcție - într-o cauză automată de încetare a unei funcții sau a unui mandat aflat deja în exercitare. Altfel spus, coroborarea celor două norme (una de drept substanțial și o normă care se dorește a fi tranzitorie) recalifică natura juridică a interdicției de 3 ani. Această măsură, concepută inițial sub regimul anterior ca o barieră temporară ce bloca exclusiv accederea viitoare la o altă demnitate publică după finalizarea funcției curente, este convertită într-un instrument de dizolvare imediată a unui raport juridic de putere aflat în plină desfășurare. Din perspectivă conceptuală, o regulă care interzice configurarea unui raport juridic viitor și o normă care desființează un drept actual, validat și exercitat legitim, aparțin unor sfere de drept substanțial complet diferite. Cea de-a doua ipoteză reprezintă o intruziune mult mai severă în patrimoniul de drepturi al persoanei. Prin impunerea acestui efect represiv agravat unor realități în care conduita, evaluarea administrativă a ANI și hotărârea judecătorească definitivă s-au desăvârșit sub vechiul regim, textul legal încalcă direct principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. În sensul celor arătate se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 18 ianuarie 2012.24. Caracterul vădit retroactiv al textului modificator nu poate fi camuflat prin susținerea formalistă că legiuitorul nu ar fi creat o sancțiune inedită, ci ar fi reconfigurat doar momentul de debut al interdicției. În materia dreptului public, regimul temporal al unei măsuri represive nu este un element secundar sau detașabil de sancțiune, ci reprezintă un element constitutiv de drept material. Acest regim determină în mod direct funcțiile afectate, raporturile juridice destructurate și gradul concret de severitate al ingerinței.25. Vechile dispoziții delimitau riguros tratamentul aplicabil titularilor de mandate față de persoanele care nu mai dețineau nicio funcție la data definitivării raportului ANI (în cazul acestora din urmă, interdicția curgând de la data rămânerii definitive a actului, fără a le destabiliza mandatele obținute ulterior). Noua reglementare anulează această distincție și introduce o consecință pe care subiecții de drept nu o puteau prevedea: desființarea unui mandat exercitat în prezent în temeiul unui statut legal consolidat. Introducerea termenului de 30 de zile nu distorsionează natura retroactivă a normei, reprezentând un simplu dies executionis (o amânare temporară a punerii în executare materială). Sursa unică și exclusivă a decăderii rămâne raportul ANI sau hotărârea definitivă, ambele anterioare legii noi. Dacă am admite că întârzierea executării înlătură caracterul retroactiv, art. 15 alin. (2) din Constituție ar fi golit de utilitate, permițând legiuitorului să reevalueze sancționator orice culpă istorică, sub singura condiție ca efectul material să se producă după intrarea în vigoare a legii noi. O asemenea interpretare distruge puntea cauzală dintre faptul generator trecut (facta praeterita) și noua sancțiune, vătămând direct drepturile politice fundamentale ocrotite de art. 36 și 37 din Constituție.26. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, paragraful 24, a calificat expres raportul de evaluare al ANI drept act administrativ, ale cărui efecte juridice sunt cele stabilite exhaustiv de lege la data la care actul produce consecințe: nulitatea absolută a actelor încheiate cu încălcarea regimului conflictului de interese, abaterea disciplinară, respectiv decăderea din dreptul de a ocupa o funcție pentru o perioadă de 3 ani, calculată, după caz, de la eliberare, de la încetarea mandatului sau de la rămânerea definitivă a raportului. Prin urmare, raportul de evaluare nu constituie un act juridic cu un conținut deschis, susceptibil ca, ulterior emiterii și definitivării sale, să primească, prin intervenția unei legi noi, consecințe juridice suplimentare, inexistente la momentul la care acesta a fost emis și a devenit definitiv. Dimpotrivă, întrucât raportul de evaluare este un act administrativ individual emis în exercitarea prerogativelor de putere publică, efectele sale juridice sunt determinate de cadrul normativ aplicabil la momentul emiterii sale, potrivit principiului tempus regit actum. Se invocă și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la aplicarea în timp a legii, respectiv Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat, la paragraful 68, că, potrivit principiului tempus regit actum, un act juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii lui și este supus acestora, iar pentru analiza legalității actului trebuie avută în vedere legea de la momentul emiterii sale. La paragrafele 69 și 70, Înalta Curte a corelat această regulă cu principiul neretroactivității și cu art. 6 alin. (2) din Codul civil, reținând că legea nouă nu poate atribui actelor și faptelor juridice trecute efecte pe care acestea nu le puteau produce sub imperiul legii sub care s-au format, indiferent dacă respectivele efecte s-ar produce înainte sau după intrarea în vigoare a legii noi.27. În consecință, problema nu poate fi rezolvată prin simpla constatare că noua consecință juridică - încetarea funcției, demnității sau mandatului - urmează să se producă ulterior intrării în vigoare a legii noi. Criteriul decisiv îl constituie identificarea actului sau faptului juridic căruia legiuitorul îi atașează această consecință. Or, în cazul normelor criticate, premisa aplicării noii consecințe juridice nu este un fapt viitor, ci existența unei situații juridice anterioare și definitive: constatarea definitivă a incompatibilității sau a conflictului de interese prin raportul de evaluare al ANI, după caz, confirmat prin hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, legea nouă nu se aplică unui fapt juridic viitor. Aceasta ia o situație juridică deja constituită și definitivă - existența unui raport de evaluare definitiv și, după caz, a unei hotărâri judecătorești definitive care i-a confirmat legalitatea - și îi atașează o consecință juridică nouă, care nu făcea parte din conținutul juridic al acesteia la momentul constituirii și definitivării sale.28. Raportul de evaluare al ANI nu reprezintă un simplu fapt material, ci un act administrativ individual emis de o autoritate publică în exercitarea prerogativelor de putere publică. Destinatarul actului se află într-un raport juridic de subordonare față de autoritatea emitentă, iar consecințele juridice ale actului sunt impuse unilateral, în temeiul legii. Tocmai de aceea, principiul legalității în materia raporturilor de drept administrativ presupune ca efectele actului administrativ să fie determinate de cadrul normativ aplicabil la momentul emiterii sale și cu atât mai mult al rămânerii definitive și ca destinatarul actului să poată cunoaște, în mod previzibil, consecințele juridice pe care acesta le produce. În ipoteza în care raportul de evaluare a fost contestat în justiție, iar acțiunea în anulare a fost respinsă, inclusiv în calea de atac, această concluzie devine cu atât mai evidentă. În acel moment, situația juridică nu mai poate fi calificată drept una aflată în curs de constituire, modificare sau stingere. Legalitatea actului administrativ a fost supusă controlului judecătoresc, iar prin hotărârea definitivă s-a stabilit caracterul legal al actului și existența situației juridice constatate prin acesta. Așadar, la momentul intrării în vigoare a legii criticate există o situație juridică individuală deja constituită, verificată jurisdicțional și definitiv consolidată.29. În aceste condiții, nu poate fi primită teza potrivit căreia simplul fapt că noua consecință juridică se produce în viitor ar exclude caracterul retroactiv al normei. Dacă s-ar accepta un asemenea criteriu pur cronologic, principiul neretroactivității ar putea fi eludat prin simpla amânare a producerii consecinței juridice și orice lege nouă ar putea atașa unui fapt trecut o sancțiune sau o consecință juridică nouă, cu condiția ca aceasta să fie executată după intrarea sa în vigoare. Or, art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (2) din Codul civil exclud tocmai această posibilitate. Ceea ce este determinant este faptul juridic generator al consecinței juridice, iar nu exclusiv momentul material la care aceasta se produce.30. În prezenta cauză, faptul juridic generator este existența constatării definitive a incompatibilității sau conflictului de interese, constatare anterioară intrării în vigoare a legii criticate. În temeiul legii vechi, acest fapt juridic producea consecințele expres prevăzute de Legea nr. 176/2010. Legea nouă îi atribuie însă o consecință suplimentară, respectiv încetarea funcției, demnității sau mandatului, deși o asemenea consecință nu făcea parte din configurația juridică a situației existente la momentul constituirii și definitivării sale. Prin urmare, norma nouă nu modifică pur și simplu modalitatea de producere, pentru viitor, a unui efect juridic deja existent. Ea creează un efect juridic nou și îl atașează unei situații juridice trecute și definitiv consolidate.31. Raportul de evaluare al ANI definitiv și situația juridică pe care acesta o constată nu reprezintă o facta pendentia. Faptul generator a fost consumat, raportul administrativ a fost emis, iar legalitatea sa a fost, după caz, definitiv confirmată de instanță. Prin urmare, nu există o situație juridică administrativă aflată în curs de constituire sau modificare la data intrării în vigoare a legii noi.32. Existența unui mandat în curs nu schimbă această concluzie. Trebuie distinse două raporturi juridice autonome: pe de o parte, raportul juridic referitor la incompatibilitatea sau conflictul de interese, născut, constatat și definitiv soluționat sub imperiul legii vechi; pe de altă parte, raportul juridic privind exercitarea mandatului sau funcției, dobândit ulterior, în condițiile legii aplicabile la momentul alegerii sau numirii. Caracterul în curs al celui de-al doilea raport juridic nu transformă primul raport juridic într-o situație juridică pendinte. Mandatul aflat în curs nu poate constitui, prin el însuși, un mecanism prin care legiuitorul să redeschidă, să recalifice sau să extindă retroactiv consecințele juridice ale unei situații de incompatibilitate ori de conflict de interese deja definitiv stabilite.33. În plus, faptul că raportul ANI a fost definitiv confirmat prin hotărâre judecătorească accentuează exigențele de securitate juridică și previzibilitate. Destinatarul actului administrativ a utilizat tocmai mecanismul legal de contestare pentru a supune actul controlului instanței, iar prin epuizarea căilor de atac s-a stabilit definitiv situația juridică. O intervenție legislativă ulterioară care transformă această situație juridică definitivă într-un temei pentru o nouă consecință juridică sancționatoare nu afectează doar aplicarea în timp a legii, ci pune în discuție și stabilitatea raporturilor juridice definitiv consolidate.34. Se subliniază că utilizarea unei situații juridice deja definitiv constituite și consumate sub imperiul legii vechi drept fapt generator al unei consecințe juridice noi și defavorabile, care nu exista la momentul constituirii acelei situații, este contrară principiului neretroactivității legii. Așadar, nu momentul executării materiale a noii consecințe juridice este determinant pentru calificarea temporală a normei, ci momentul producerii faptului juridic căruia legea îi atașează consecința. Or, în cazul normelor criticate, acest fapt juridic este anterior legii noi.35. Prin urmare, art. X din legea criticată nu constituie o veritabilă normă tranzitorie destinată exclusiv soluționării unei situații juridice pendinte. Acesta operează asupra unor situații juridice individuale deja constituite și definitiv consolidate, prin atașarea unei consecințe juridice noi unor acte administrative ale căror efecte erau deja determinate de legea în vigoare la momentul emiterii și definitivării lor. Prin această intervenție, legiuitorul depășește limitele aplicării imediate a legii noi și conferă normelor criticate un caracter retroactiv, contrar art. 15 alin. (2) din Constituție.36. În același timp, intervenția legislativă afectează exigențele de securitate juridică și previzibilitate care decurg din art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, întrucât destinatarii unor acte administrative definitive, ale căror efecte juridice au fost stabilite de legea în vigoare și, după caz, confirmate prin hotărâri judecătorești definitive, sunt puși ulterior în situația de a suporta o consecință juridică nouă, care nu exista în ordinea juridică aplicabilă la momentul constituirii și definitivării situației lor juridice.37. Faptul că încetarea funcției, demnității sau mandatului urmează să se producă după intrarea în vigoare a legii nu este suficient pentru a transforma norma într-o normă de aplicare imediată. În măsura în care această consecință juridică este declanșată de existența unei situații juridice definitiv constituite anterior - respectiv de constatarea definitivă a incompatibilității sau conflictului de interese - norma nouă atribuie, în realitate, unui act și unui fapt juridic anterior efecte juridice noi, pe care acestea nu le puteau produce sub imperiul legii în baza căreia s-au format. Aceasta reprezintă o veritabilă aplicare retroactivă a legii, incompatibilă cu art. 15 alin. (2) din Constituție.38. Constituționalitatea normei tranzitorii înscrise în art. X din legea supusă controlului trebuie evaluată și prin prisma obligațiilor stricte impuse legiuitorului de art. 26 și 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Potrivit acestora, dispozițiile tranzitorii au o funcție clar delimitată: acestea trebuie să asigure corelarea armonioasă a celor două reglementări succesive, garantând că punerea în aplicare a noului act normativ decurge firesc, și, în mod imperativ, „să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive“. Or, legea criticată a deturnat complet această funcție: în loc să utilizeze norma tranzitorie pentru a proteja raporturile juridice consolidate sub vechiul regim, a transformat art. X într-un vehicul activ de retroactivare, „agresând“ situații juridice definitiv epuizate. Această conduită legislativă intră în contradicție flagrantă cu standardele reținute de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 571 din 31 octombrie 2024, paragrafele 18 și 19.39. Aplicând acest standard de control, se constată că dispozițiile art. X din legea criticată generează o retroactivitate veritabilă, definită prin cumulul celor două condiții reliefate de Decizia nr. 571 din 31 octombrie 2024: (i) există o deosebire radicală de fond între cele două prevederi succesive (regimul vechi nu prevedea pierderea automată a mandatului curent pentru subiecții din categoria analizată, în timp ce regimul nou instituie această extincție brutală a dreptului) și (ii) nu există o continuitate legislativă, ci o ruptură sancționatoare imprevizibilă. Norma nouă nu se limitează la reglementarea „efectelor viitoare“ ale unui raport trecut, ci modifică însăși substanța internă a raportului sancționator epuizat.40. Modul de stingere a unui mandat electiv actual nu reprezintă un simplu „efect viitor fluid“, ci o sancțiune materială de rezoluțiune ex post, atașată direct unui act administrativ (raportul ANI) rămas definitiv sub imperiul legii vechi. Prin urmare, prin nesocotirea imperativului din Legea nr. 24/2000 de a edicta norme tranzitorii care să blocheze retroactivitatea și prin nerespectarea algoritmului fixat de instanța constituțională în Decizia nr. 571 din 31 octombrie 2024, art. X recalifică neconstituțional trecutul juridic, atribuind unei facta praeterita consecințe radical modificate, de o severitate imprevizibilă. Nerespectarea acestor rigori tehnice de legiferare constituie o încălcare directă a art. 1 alin. (5) din Constituție, normele Legii nr. 24/2000 fiind repere obligatorii specifice statului de drept. Existența unui mandat în curs nu transformă incompatibilitatea trecută într-o facta pendentia, care să permită legiuitorului să aleagă între ultraactivitatea legii vechi sau aplicarea imediată a legii noi.41. Se mai arată că textul generează o inechitate profundă între subiecții de drept, contrară art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituție. Persoane care au săvârșit fapte identice și au fost supuse unor evaluări similare din partea ANI ajung să suporte consecințe juridice disproporționate exclusiv în funcție de un factor complet exterior culpei sau conduitei lor: data la care instanța judecătorească a pronunțat hotărârea definitivă (cu o zi înainte sau cu o zi după intrarea în vigoare a legii examinate). Un asemenea element pur conjunctural nu poate reprezenta o justificare obiectivă și rezonabilă pentru aplicarea unui tratament juridic diferențiat, normele devenind arbitrare.42. Se mai susține că pentru funcțiile elective încetarea automată a unui asemenea mandat nu afectează doar patrimoniul juridic al titularului, ci și raportul de reprezentare validat prin sufragiu - aspect ce reclamă, separat, garanțiile art. 36, art. 37 și art. 61 alin. (1) din Constituție, alături de standardul art. 3 din Primul Protocol adițional la Convenție. Atunci când măsura vizează o funcție publică eligibilă, viciul de constituționalitate afectează echilibrul puterilor în stat. Încetarea automată a unui mandat de demnitate publică conferit prin vot popular, operată direct prin efectul unei legi abstracte, fără o analiză individualizată a proporționalității realizată de o instanță judecătorească independentă, transformă puterea legislativă într-un organ de judecată concret. Acest mecanism contravine principiului separației puterilor în stat [art. 1 alin. (4)] și rolului Parlamentului [art. 61 alin. (1) din Constituție]. Sancțiunea anulează retroactiv voința suverană a corpului electoral exprimată în acord cu regulile valabile la data scrutinului. Prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunțată de CEDO în Cauza Lykourezos împotriva Greciei, s-a statuat că aplicarea imediată, pe parcursul unui mandat, a unei incompatibilități care nu era prevăzută la data alegerilor încalcă art. 3 din Primul Protocol adițional la Convenție. CEDO a reținut că drepturile electorale ar deveni iluzorii dacă titularul și alegătorii ar fi privați arbitrar de efectele votului prin reguli instituite ex post. În mod similar, prin analogie, standardul securității juridice impus prin Hotărârea din 26 aprilie 2005, pronunțată de CJUE în Cauza C-376/02, Goed Wonen, paragrafele 33 și 34, confirmă că retroactivitatea unei norme este inadmisibilă dacă „mutilează“ încrederea legitimă a cetățenilor în previzibilitatea legii. Obiectivul de interes public privind integritatea funcțiilor poate fi atins pe deplin prin aplicarea noului regim exclusiv conduitelor viitoare, existența acestei alternative constituționale excluzând necesitatea sacrificării mandatelor obținute legal sub imperiul legii vechi.43. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, obiecția de neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și exprima punctele de vedere.44. Președintele Camerei Deputaților, în Dosarul nr. 5.213A/2026, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.45. Cu referire la criticile privind dispozițiile art. II pct. 17 și ale art. X alin. (1) și (2) din legea contestată, se arată că autorii sesizării pornesc de la premisa că situația de incompatibilitate sau de conflict de interese constatată în mod definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii criticate reprezintă o ipoteză juridică integral consumată, căreia legiuitorul îi atașează o consecință juridică nouă, care nu era reglementată de dispozițiile în vigoare. O asemenea interpretare este superficială și ignoră întru totul obiectul de reglementare al normei tranzitorii prin raportare atât la dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 176/2010, cât și la modificările și completările aduse aceleiași legi prin actul normativ contestat de autorii sesizării.46. Prevederea supusă controlului de constituționalitate nu redeschide situația juridică constatată în mod definitiv anterior intrării în vigoare a legii examinate și nici nu reevaluează sub nicio formă existența incompatibilității sau a conflictului de interese, după caz, respectiv nu intervine/nu reanalizează/nu modifică în vreun fel raportul de evaluare sau hotărârea judecătorească, rămase definitive, prin care fapta a fost constatată, cu respectarea principiului autorității de lucru judecat. Dimpotrivă, norma tranzitorie contestată asigură un tratament nediscriminatoriu, aplicat fără părtinire diverselor ipoteze juridice care pot apărea în practică în legătură cu interpretarea și aplicarea în timp a normelor juridice referitoare la incompatibilități/conflict de interese, evitând utilizarea acestora în mod neunitar. 47. Conform dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 17 din legea contestată, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare al ANI, respectiv a hotărârii judecătorești, după caz, cu privire la persoana în cauză se produc două efecte juridice cumulative, care operează direct prin efectul legii: îi încetează de drept funcția/demnitatea publică/mandatul și totodată nu mai poate ocupa o funcție/demnitate publică ori eligibilă în perioada stabilită în mod definitiv prin raportul de evaluare/hotărârea judecătorească, care nu poate fi mai mare de 3 ani. Prin urmare, dispozițiile art. X alin. (1) din legea contestată nu modifică situații stabilite înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, ci reglementează condițiile în care poate continua exercitarea unei funcții publice de către o persoană față de care există o constatare definitivă de incompatibilitate sau conflict de interese și pentru care termenul legal al interdicției nu s-a împlinit. Art. X alin. (1) se referă la persoanele pentru care, la data intrării în vigoare a legii contestate, termenul de 3 ani aferent interdicției nu s-a împlinit. Așadar, nu este vorba despre reactivarea unei sancțiuni stinse, ci despre reglementarea efectelor în timp ale unei interdicții juridice aflate încă în curs de executare.48. Interdicția prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este reglementată și în prezent, într-o formă nuanțată doar cu privire la cuantum. Potrivit modificărilor operate prin legea contestată, interdicția nu se mai stabilește într-un cuantum fix, general valabil, ci se calculează prin aplicarea unor criterii clar stipulate față de o valoare maximă. În consecință, un element decisiv în analiza pretinsei retroactivități îl constituie faptul că interdicția nu este creată în mod originar prin legea criticată. Reglementarea în vigoare a Legii nr. 176/2010 prevede deja că persoana față de care s-a constatat definitiv existența unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita anumite funcții sau demnități publice pentru o perioadă de 3 ani, în condițiile legii. Prin urmare, nu poate fi reținută ideea că legiuitorul ar fi creat, prin legea nouă, o răspundere juridică pentru o conduită care anterior nu producea niciun efect juridic. Ceea ce face legiuitorul prin legea contestată nu este să configureze/reconfigureze efectele interdicției existente și constatate în mod definitiv, ci doar corelează situațiile juridice ipotetice din perspectiva aplicării unitare a normelor juridice, în vederea asigurării unității de tratament pentru situații identice/similare.49. Existența unui raport juridic în derulare aferent funcției sau mandatului necesită aplicarea pentru viitor a măsurilor tranzitorii, legiuitorul fiind singurul abilitat să dispună cu privire la aceste situații. În acest sens, o funcție publică sau un mandat nu constituie un raport juridic imun la modificările legislative intervenite pe durata exercitării sale. Legiuitorul poate stabili, pentru viitor, condițiile de exercitare și de menținere a unei funcții publice, inclusiv condițiile de integritate, întrucât în materia funcțiilor și demnităților publice titularul nu deține un drept câștigat cu privire la menținerea nealterată a regimului juridic aplicabil funcției ori mandatului. Dimpotrivă, exercitarea funcției publice, respectiv a demnității publice sau eligibile este supusă în permanență exigențelor constituționale și legale privind integritatea, imparțialitatea și protejarea interesului public.50. Norma tranzitorie a art. X alin. (1) din legea criticată reprezintă o măsură de punere în aplicare a noului regim de integritate. Pentru situațiile constatate înainte de intrarea în vigoare a legii contestate, încetarea funcției, demnității sau mandatului intervine la 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, iar pentru situațiile constatate ulterior, încetarea intervine la data rămânerii definitive a raportului de evaluare sau a hotărârii judecătorești, după caz. Această distincție demonstrează preocuparea legiuitorului pentru asigurarea unei aplicări graduale și previzibile a noii reglementări. Termenul de 30 de zile nu trebuie privit ca o simplă amânare a executării unei sancțiuni, astfel cum susțin autorii sesizării, ci reprezintă o garanție, care permite adaptarea realității juridice la noul cadru normativ și aplicarea unui tratament unitar față de situații identice/similare. În consecință, norma juridică contestată nu are caracter retroactiv, întrucât reglementează pentru viitor momentul la care încetează raportul juridic privind exercitarea funcției/demnității publice ori eligibile, în considerarea unei situații de integritate definitiv constatate.51. Prevederile deduse analizei Curții Constituționale diferă însă în mod fundamental față de cauza examinată de CEDO, întrucât temeiul juridic al interdicției prevăzute de art. X alin. (1) din legea contestată este legat de preexistența constatării definitive a unei incompatibilități sau a unui conflict de interese, pentru care regimul juridic al integrității reglementa deja o interdicție de 3 ani. Prin urmare, nu este vorba despre introducerea ex novo a unei incompatibilități profesionale necunoscute la data conduitei sau la data dobândirii mandatului. În acest sens, jurisprudența menționată nu poate fi reținută în analiza prezentei sesizări, fiind lipsită de relevanță în examinarea criticii de neconstituționalitate.52. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului ne bis în idem, se arată că art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în redactarea înscrisă la art. II pct. 17 din legea contestată, reglementează răspunderea disciplinară, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni, pentru fapta, constatată în mod definitiv, care constă în emiterea unui act, încheierea unui act juridic, luarea unei decizii sau participarea la luarea unei decizii cu încălcarea obligațiilor privind conflictul de interese ori incompatibilitatea. Art. 25 alin. (2) reglementează deopotrivă interdicția de a mai ocupa o funcție sau demnitate publică ori eligibilă și încetarea de drept a funcției/demnității publice ori eligibile deținute la data rămânerii definitive a raportului de evaluare/hotărârii judecătorești, finalitatea acestor norme fiind distinctă de cea înscrisă în alin. (1): asigurarea integrității exercitării funcțiilor ori demnităților publice sau eligibile și împiedicarea ocupării acestora de către persoana cu privire la care există o constatare definitivă privind incompatibilitatea sau conflictul de interese. Încetarea funcției, demnității sau mandatului reprezintă consecința juridică a operării interdicției și nu o sancțiune disciplinară autonomă, aplicată independent. Ca urmare, nu orice pluralitate de consecințe juridice care izvorăsc din aceeași situație echivalează cu o încălcare a principiului ne bis în idem. Pentru existența unei asemenea încălcări, trebuie să fie demonstrată identitatea de natură, finalitate și caracter represiv a măsurilor juridice comparate. Or, în situația semnalată, una dintre măsuri privește răspunderea disciplinară, iar cealaltă privește regimul juridic aplicabil exercitării unei funcții sau demnități publice ori eligibile în condițiile existenței unei incompatibilități sau a unui conflict de interese definitiv constatate/constatat.53. Cu privire la individualizarea și proporționalitatea interdicției, se arată că legiuitorul nu a instituit o interdicție rigidă și indiferentă față de circumstanțele concrete. Astfel, art. 25 alin. (2^1) din Legea nr. 176/2010, introdus prin art. II pct. 18 din legea criticată, prevede expres că inspectorul de integritate dispune individualizarea interdicției de până la 3 ani și aplicarea acesteia în mod proporțional, stabilind inclusiv mecanisme de diminuare în funcție de conduita anterioară și de durata incompatibilității. Astfel, legiuitorul a urmărit să evite caracterul automat și excesiv al măsurii, instituind criterii legale de individualizare. Aceste elemente sunt de natură să răspundă chiar preocupării autorilor sesizării privind necesitatea unor garanții împotriva arbitrarului.54. Cu privire la pretinsa lipsă de claritate a sintagmei „persoana care are relații asemănătoare acelora dintre soți“, se arată că, în materia statutului persoanei și a relațiilor familiale, legiuitorul utilizează în mod legitim concepte care permit adaptarea normei la realități sociale diverse. Ca urmare, sintagma „relații asemănătoare acelora dintre soți“ trebuie interpretată sistematic și în considerarea scopului reglementării. În acest context, se apreciază că sunt relevante elemente precum: stabilitatea relației; caracterul efectiv și continuu al acesteia; conviețuirea; existența unei gospodării comune; interdependența economică. Aceste elemente nu trebuie însă în mod necesar și obligatoriu să fie enumerate exhaustiv în textul legii pentru ca norma să fie predictibilă și deci constituțională. 55. De asemenea, nici critica privind momentul nașterii și al încetării obligației nu constituie temei pentru neconstituționalitatea normei, doar pentru că autorii sesizării identifică mai multe situații ipotetice: căsătoria după numirea în funcție, încetarea relației, existența unor relații succesive etc. În acest context, asemenea ipoteze țin, în principal, de aplicarea și interpretarea normei, nu de constituționalitatea sa în abstract. În plus, legea stabilește că obligația este îndeplinită în aceleași termene și condiții prevăzute pentru declarațiile reglementate de art. 4 alin. (1) - (7) din Legea nr. 176/2010. Prin urmare, cadrul temporal nu este lipsit de orice reper normativ.56. În măsura în care anumite situații particulare necesită clarificări administrative sau jurisprudențiale, situația nu poate conduce automat la concluzia că textul legal contravine art. 1 alin. (5) din Constituție.57. Cu privire la pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, se arată că, întrucât soțul/soția/persoana cu care funcționarul/demnitarul public are relații asemănătoare acelora dintre soți nu exercită o funcție publică/demnitate publică ori eligibilă, norma juridică contestată nu îi atribuie prerogativele sau responsabilitățile specifice titularului funcției ori demnității. Ceea ce justifică reglementarea este proximitatea juridică și economică față de persoana care exercită funcția publică. Astfel, scopul depunerii declarației de avere și a celei de interese nu este sancționarea persoanei vizate, ci identificarea unor interese patrimoniale și economice care pot fi relevante pentru verificarea integrității titularului funcției/demnității.58. Ca urmare, nu este vorba despre o asimilare generală între cele două categorii, ci despre o asimilare limitată la obligația de transparență relevantă pentru prevenirea conflictelor de interese. Criteriul de diferențiere este, prin urmare, obiectiv și rezonabil: existența unei relații personale și patrimoniale strânse cu titularul unei funcții publice pentru care legiuitorul a instituit un regim sporit de integritate. Mai mult, obligația de declarare a intereselor soțului/soției/persoanei cu care funcționarul/demnitarul public are relații asemănătoare acelora dintre soți are o justificare constituțională. În acest sens, trebuie subliniat că legislația în materia integrității urmărește un obiectiv constituțional legitim: asigurarea exercitării funcției publice în condiții de imparțialitate, transparență și prevalență a interesului public.59. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 29 mai 2025 nu s-a stabilit că orice reglementare referitoare la averea sau interesele soțului este, prin natura sa, neconstituțională. Dimpotrivă, din considerentele deciziei rezultă că problema obligației de declarare a veniturilor/bunurilor soțului este distinctă de problema răspunderii juridice a declarantului pentru informații pe care acesta nu le poate controla. Curtea a reținut că obligația de declarare, ca atare, nu este neconstituțională, problema fiind legată de caracterul personal al răspunderii și de situațiile în care declarantul este pus în imposibilitatea de a obține informațiile de la terț. În cauza de față, norma criticată instituie o obligație proprie a soțului, soției sau persoanei cu care titularul funcției publice/demnității enumerate în art. 2 alin. (6) pct. 43 din Legea nr. 176/2010 are relații asemănătoare acelora dintre soți, care completează și depune declarațiile în nume propriu, nefiind o obligație a titularului funcției publice/demnității de a răspunde pentru informațiile furnizate de o altă persoană.60. Mai mult, legea contestată conține garanții suplimentare privind protecția datelor. Un element important care trebuie evidențiat este că legea criticată nu prevede o publicare nelimitată și neanonimizată a tuturor datelor cu caracter personal. Jurisprudența CJUE nu instituie o interdicție absolută privind declararea intereselor partenerului, astfel cum invocă autorii sesizării. În Cauza C-184/20 OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, CJUE a analizat compatibilitatea cu normele privind protecția datelor a unei reglementări naționale care impunea publicarea pe internet a unor informații cuprinse în declarațiile de interese private. Ca urmare, hotărârea în cauză nu poate fi interpretată ca instituind o interdicție generală pentru legiuitorul național de a solicita informații privind interesele soțului sau partenerului. Dimpotrivă, analiza CJUE este una de necesitate și proporționalitate, ceea ce înseamnă că trebuie verificat dacă datele solicitate și modalitatea de prelucrare/publicare sunt adecvate obiectivului urmărit.61. Cu privire la legea contestată, se remarcă faptul că legiuitorul a introdus garanții suplimentare privind datele care pot fi făcute publice, inclusiv anonimizarea unor categorii importante de date cu caracter personal. Prin urmare, simpla invocare a Cauzei C-184/20 OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija nu este suficientă pentru a demonstra neconstituționalitatea normei.62. În ceea ce privește testul de proporționalitate, se consideră că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere în alegerea mecanismelor de prevenire a corupției și de garantare a integrității funcției publice și se subliniază că legea contestată nu instituie o publicitate necondiționată a tuturor informațiilor cu caracter personal. Dimpotrivă, instituie reguli de confidențialitate și anonimizare. În plus, declarația publicată este o declarație de interese financiare generată automat, cu valori și categorii predefinite, și nu reproduce în integralitate declarațiile de avere și interese depuse de persoanele vizate în art. 2 alin. (6) pct. 43 din Legea nr. 176/2010. Această soluție legislativă urmărește tocmai reducerea volumului de informație personală expusă publicului.63. Dispozițiile contestate urmăresc asigurarea unui standard ridicat de transparență pentru funcțiile publice/demnitățile cu cel mai mare potențial de influență. Astfel, obligația suplimentară instituită pentru soț/soție/persoana cu care funcționarul/demnitarul public are relații asemănătoare acelora dintre soți nu se aplică în mod nediferențiat tuturor persoanelor care exercită o funcție publică/demnitate. Textul criticat enumeră în mod expres categorii precum Președintele României, deputații, senatorii, prim-ministrul, membrii Guvernului, secretarii de stat și președinții consiliilor județene. Este vorba despre persoane care exercită prerogative semnificative de putere publică și participă la luarea unor decizii cu impact asupra resurselor și intereselor publice. Prin urmare, există o justificare obiectivă pentru instituirea unui nivel sporit de transparență în cazul acestora.64. Se subliniază că necesitatea adoptării acestor modificări este determinată atât de obligația de a asigura conformitatea legislației naționale cu jurisprudența Curții Constituționale, cât și de angajamentele asumate de România prin Planul național de redresare și reziliență. Totodată, legea contestată valorifică experiența acumulată în aplicarea cadrului normativ existent și urmărește remedierea unor dificultăți identificate în practica instituțională. Integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice reprezintă o componentă fundamentală a statului de drept și a bunei guvernări, contribuind la consolidarea încrederii cetățenilor în instituțiile publice, la prevenirea faptelor de corupție și la asigurarea transparenței în exercitarea autorității publice. În acest context, România a dezvoltat un cadru legislativ și instituțional complex destinat prevenirii și sancționării incompatibilităților, conflictelor de interese și dobândirii nejustificate a averii. Iar prin legea contestată se urmăresc tocmai adaptarea și actualizarea acestui cadru normativ, în vederea creșterii eficienței mecanismelor de prevenire a situațiilor de incompatibilitate și a conflictelor de interese, a consolidării transparenței și a asigurării unui nivel ridicat de integritate în exercitarea funcțiilor și demnităților publice.65. Președintele Senatului, în dosarele nr. 5.213A/2026 și nr. 5.246A/2026, apreciază că obiecțiile de neconstituționalitate sunt întemeiate.66. Cu privire la dispozițiile art. II pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (6) pct. 43] și pct. 5 din legea criticată [cu referire la art. 4 alin. (9)], precum și ale art. II pct. 21 [cu referire la art. 29] din legea criticată, se arată că acestea extind obligația de completare și depunere a declarațiilor de avere și de interese la soțul, soția sau persoana care are relații asemănătoare acelora dintre soți cu titularul funcției publice, sub sancțiunea contravențională prevăzută la art. II pct. 21. Prin utilizarea sintagmei „persoana care are relații asemănătoare acelora dintre soți“ în textul legii criticate nu sunt respectate cerințele de claritate, precizie și previzibilitate. Astfel, legea criticată nu definește această sintagmă și nici nu stabilește criterii obiective cu privire la relația afectivă, lăsând în sarcina persoanei vizate să se autocalifice drept destinatar al obligației, precum și în cea a organului de control să definească, de la caz la caz, conținutul incriminării, aspect ce excedează exigențelor constituționale ale art. 1 alin. (5) aplicabile actelor normative cu caracter sancționator. Norma trebuie să fie clară și fără echivoc, astfel încât destinatarul acesteia să poată cunoaște conduita de urmat, fără o apreciere subiectivă a propriei situații, evitând eventuala răspundere contravențională. 67. Sub aspectul dreptului la viață privată, obligația impusă persoanei care are relații asemănătoare acelora dintre soți cu titularul funcției publice constituie o ingerință care nu trece testul de proporționalitate cerut de art. 26 din Constituție, coroborat cu art. 20 și 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. CJUE, prin Hotărârea din 1 august 2022, pronunțată în Cauza C-184/20 OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, a admis că prevenirea conflictelor de interese poate justifica solicitarea unor informații privind activitățile economice ale soțului sau partenerului, dar a statuat că publicarea nominală a acestor date depășește ceea ce este strict necesar, obiectivul de transparență putând fi atins printr-o referire generică la existența soțului sau partenerului și la natura intereselor relevante, fără dezvăluirea identității acestuia. Soluția legislativă criticată este, sub acest aspect, mai intruzivă decât cea sancționată de CJUE, obligând direct terțul să declare, pe propria răspundere, întregul său patrimoniu.68. Cu privire la art. X alin. (1) și (2) coroborat cu art. II pct.17 [cu referire la 25 alin. (1) și (2)] din legea criticată, se arată că noua normă atașează unei situații juridice trecute și definitiv consolidate un efect juridic nou, care nu făcea parte din conținutul juridic al acesteia la momentul constituirii și definitivării sale. În acest sens se invocă Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că actul sau faptul juridic anterior nu poate genera, ca urmare a intervenției legii noi, „alte efecte juridice“ decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul producerii sale, subliniind că această regulă operează și în privința efectelor care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi. În aceeași decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut clasificarea în facta praeterita, facta pendentia și facta futura, definind facta praeterita ca fiind faptele constitutive, modificatoare sau extinctive ale unor situații juridice realizate în întregime anterior intrării în vigoare a legii noi, în timp ce facta pendentia presupune situații juridice aflate în curs de constituire, modificare sau stingere la momentul intrării în vigoare a legii noi.69. Art. X din legea criticată nu constituie o veritabilă normă tranzitorie destinată exclusiv soluționării unei situații juridice pendinte, ci și unor situații juridice constituite și definitiv consolidate. Or, raportul de evaluare al ANI definitiv și situația juridică pe care acesta o constată nu reprezintă o facta pendentia. Faptul generator a fost consumat, raportul administrativ a fost emis, iar legalitatea sa a fost, după caz, definitiv confirmată de instanță. Prin urmare, nu există o situație juridică administrativă aflată în curs de constituire sau modificare la data intrării în vigoare a legii noi. Soluția legislativă prevăzută la art. X din legea criticată afectează exigențele constituționale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivității legii.70. Totodată, se precizează că normele tranzitorii, astfel cum au fost redactate în textul art. X din legea criticată, sunt în dezacord și cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevăzute de art. 26 coroborat cu art. 54 din Legea nr. 24/2000, precum și cu standardele stabilite în jurisprudența Curții Constituționale.71. Guvernul, în dosarele nr. 5.213A/2026 și nr. 5.246A/2026, apreciază că obiecția de neconstituționalitate în privința dispozițiilor art. II pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (6) pct. 43] și pct. 5 [cu referire la art. 4 alin. (9)] și ale art. X alin. (1) și (2) din legea analizată este întemeiată, în timp ce celelalte critici de neconstituționalitate formulate sunt neîntemeiate.72. Se arată că intervenția legislativă operată prin art. II pct. 17 din lege privește modificarea art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010, în vreme ce norma de la art. X din lege constituie o dispoziție tranzitorie, al cărei scop este de a stabili măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. 73. Reglementarea în vigoare, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, instituie o interdicție de 3 ani, stabilind diferit momentul de la care aceasta începe să producă efecte, în funcție de situația concretă a persoanei. Norma modificatoare propune o reglementare diferită, prin stabilirea unui termen de „până la 3 ani“ - prevedere importantă din perspectiva necesității respectării principiului proporționalității, extinderea sferei funcțiilor vizate și prin legarea efectelor interdicției de momentul rămânerii definitive a raportului de evaluare sau a hotărârii judecătorești. Astfel, o diferență esențială între reglementarea de lege lata și cea criticată privește dies a quo - momentul de la care începe să curgă perioada interdicției. Reglementarea în vigoare stabilește reguli diferite în funcție de situația persoanei (dacă aceasta ocupă încă funcția, interdicția de 3 ani este legată de momentul eliberării sau destituirii din funcție ori de încetarea de drept a mandatului; pentru persoana care nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la momentul constatării incompatibilității ori conflictului de interese, interdicția operează de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare sau de la data hotărârii judecătorești definitive, după caz). Reglementarea supusă controlului de constituționalitate ex ante stabilește că interdicția operează de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare sau a hotărârii judecătorești, moment de la care persoana este considerată decăzută din dreptul de a ocupa funcția publică. Aceste norme se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului și urmează să se aplice doar cu privire la faptele săvârșite după data intrării în vigoare a legii criticate, iar nu unor situații juridice epuizate. 74. Pentru delimitarea corectă a aplicării legii în timp, literatura juridică de specialitate utilizează în mod tradițional distincția între facta praeterita, facta pendentia și facta futura. De asemenea, în cazul în care legea nouă ar suprima o situație juridică, ea poate fi aplicată numai efectelor viitoare, nu însă și efectelor produse de acea situație juridică înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Trihotomia facta praeterita, facta pendentia și facta futura este reflectată de art. 6 din Codul civil, de dispozițiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, precum și de jurisprudența instanței române de contencios constituțional. În cauza de față, prin reglementarea propusă la art. X, care are natura unei dispoziții tranzitorii, se modifică o stare de drept născută și epuizată anterior intrării în vigoare a noii reglementări, ceea ce determină retroactivitatea normei. Astfel, indiferent de forma de răspundere juridică - penală, civilă, administrativă -, așadar inclusiv în cazul răspunderii civile, administrative, disciplinare pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate a persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice, legea stabilește condițiile în care o persoană poate fi trasă la răspundere, respectiv principiile răspunderii, natura și întinderea sancțiunilor susceptibile de aplicare și limitele în care operează. Întrucât regimul sancționator, în cazul oricărei forme de răspundere, cuprinde atât natura și limitele sancțiunii, cât și, în mod inerent, aspectele legate de punerea în aplicare a acesteia, cu excepția legii penale ori contravenționale mai favorabile, regimul sancționator aplicabil unei conduite ilicite nu poate fi decât cel în vigoare la data săvârșirii faptei, deoarece răspunderea juridică se întemeiază pe norma existentă la momentul în care persoana a încălcat obligația juridică, aplicarea noilor dispoziții sancționatoare, adoptate ulterior faptei, ducând la o aplicare retroactivă a legii. Totodată, regimul sancționator aferent unei fapte contrare prevederilor legale - în cazul de față al încălcărilor prevederilor legale referitoare la conflictul de interese și incompatibilități - include nu numai sancțiunea propriu-zisă, ci și ansamblul de reguli privind criteriile de individualizare în funcție de gravitatea faptei, durata măsurii, momentul în care sancțiunea își produce efectele. 75. Constatarea unei situații consumate de conflict de interese ori incompatibilitate atrage consecințele juridice prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii faptelor care au generat situația de conflict de interese ori de incompatibilitate; or, neținând cont de dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (1), art. X alin. (1) din legea supusă controlului atribuie conflictului de interese sau incompatibilității definitiv consumate sub imperiul legii vechi o consecință nouă: încetarea de drept a funcției, demnității publice sau mandatului exercitat în prezent. În plus, prin dispozițiile art. X alin. (2) din lege se prevede aplicarea noilor dispoziții privind încetarea de drept a mandatului și în cazul persoanelor față de care se constată în mod definitiv starea de incompatibilitate sau conflictul de interese după intrarea în vigoare a legii criticate, nefiind avut în vedere momentul încălcării regimului incompatibilității ori al apariției conflictului de interese, care ar putea atrage incidența reglementării anterioare. Se observă, așadar, că art. X din lege are ca efect revalorizarea juridică a unei situații juridice epuizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, atașând consecințe juridice noi unui act sau fapt săvârșit ori produs înainte de intrarea sa în vigoare; în egală măsură, art. X din lege refuză consecințele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârșirii sau producerii actului ori faptului respectiv. 76. Se arată că raportul juridic relevant nu îl constituie exercitarea mandatului ori a funcției/demnității publice, ci raportul juridic sancționator născut în condițiile legii. Acest raport juridic era definitiv constituit și epuizat anterior intrării în vigoare a legii criticate. De exemplu, la momentul rămânerii definitive a raportului de evaluare ori a hotărârii judecătorești, legea stabilea în mod complet atât natura sancțiunii, cât și întinderea acesteia și momentul de la care începea să curgă interdicția de a ocupa funcții sau demnități publice (inclusiv funcții eligibile). Prin urmare, configurația juridică a răspunderii era definitiv stabilită potrivit legii în vigoare la acel moment. Dispozițiile art. X alin. (1) și (2) din legea criticată nu se limitează la reglementarea modalității de executare a unei sancțiuni deja existente și nici nu instituie norme cu caracter procedural. Dimpotrivă, acestea modifică însăși configurația juridică a răspunderii anterior stabilite, instituind o consecință juridică nouă, respectiv încetarea de drept a funcției, demnității publice ori mandatului aflat în curs de exercitare la data intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituționalitate ex ante.77. Cât privește critica potrivit căreia dispozițiile criticate instituie, pentru aceeași faptă, o dublă (sau, într-o interpretare restrictivă, chiar triplă) sancțiune, se consideră că aplicarea cumulată a unei sancțiuni disciplinare și a interdicției de a mai ocupa o funcție publică în caz de conflict de interese nu încalcă principiul non bis in idem. Astfel, mecanismele de integritate de natură disciplinară și interdicțiile temporare de a ocupa o funcție eligibilă sau de demnitate publică au scopuri distincte și nu intră sub incidența dublei sancționări penale.78. Se mai arată că, în raport cu criticile formulate, sesizarea de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (7) pct. 43] și ale art. II pct. 5 [cu referire la art. 4 alin. (9)] din legea criticată este întemeiată. Deși o uniune de fapt, precum concubinajul, nu face în principiu obiectul unui statut fixat prin lege, întrucât legiuitorul a avut în vedere protejarea și încurajarea relațiilor stabile și continue întemeiate pe căsătorie, sintagma criticată se regăsește în acte normative în vigoare, fără a fi însă definită, în contexte care vizează fie protejarea vieții de familie (de exemplu, recunoașterea unor drepturi procesuale, cum ar fi dreptul de refuz al audierii ca martor, potrivit art. 117 din Codul de procedură penală, sau dreptul ca informațiile furnizate să nu fie folosite ca probe pentru impunerea de sancțiuni, potrivit art. 37^1 din Legea concurenței nr. 21/1996), fie prevenirea conflictului de interese și a corupției în sectorul public (de exemplu: obligația demnitarului la notificarea conflictului de interese ad-hoc și abținerea de la adoptarea unui act administrativ, potrivit art. 47^8 din Codul administrativ). Spre deosebire de dispozițiile Codului administrativ amintite, care impun obligații în sarcina unei categorii restrânse de demnitari, în împrejurări care pot să nu survină niciodată pe durata exercitării mandatului, textul criticat impune, în sarcina unor persoane private, obligația completării și depunerii declarațiilor de avere și de interese anuale, pe baza cărora se generează declarații de interese financiare publice. În situația reglementată de Codul administrativ, obligația notificării/abținerii derivă din calitatea de demnitar, enumerarea de la art. 47^8 alin. (1) lit. a)-f) având rol preponderent orientativ, după cum reiese din modul de redactare a lit. f), în vreme ce obligațiile impuse de norma criticată derivă din însăși calitatea de persoană aflată în relații asemănătoare celor dintre soți cu demnitarul, aspect care reclamă un grad mai mare de precizie. Caracterul foarte general al normei și absența criteriilor de determinare a relațiilor asemănătoare celor dintre soți - care ar putea conduce la asimilarea oricăror relații interpersonale, indiferent de durata lor și de considerentele care au stat la baza acestora, cu relațiile dintre soți - conferă acesteia un caracter ambiguu, ce pune în discuție chiar respectarea principiului legalității. Chiar admițând că asemenea criterii ar putea fi stabilite prin norme infralegale sau conturate pe cale jurisprudențială, identificarea și sancționarea destinatarilor legii care refuză să se conformeze obligațiilor ce le incumbă presupune administrarea unui probatoriu în vederea stabilirii stării de fapt, care ar avea ca efect asimilarea ANI cu un organ judiciar, contrar celor reținute de Curtea Constituțională în jurisprudența sa (Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010). Totodată, Guvernul menționează aspecte de drept comparat cu privire la titularii obligației de a depune declarații de avere/interese/ interese financiare.79. Cu privire la critica potrivit căreia normele criticate produc o ingerință nepermisă în viața intimă, familială și privată, prin publicarea datelor cu caracter personal cuprinse în declarația de interese financiare, se arată că trebuie asigurat justul echilibru între cele două drepturi fundamentale aflate în concurență. Astfel, nevoia de informare a publicului și necesitatea controlului averilor nu trebuie să conducă la o ingerință disproporționată în viața privată a persoanelor asupra cărora poartă obligația de declarare a averilor. 80. Potrivit celor reținute de CJUE în Hotărârea din 1 august 2022, pronunțată în Cauza C-184/20 OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, dreptul european se opune divulgării publice a datelor nominale referitoare la soțul, partenerul sau concubinul declarantului ori la persoanele apropiate sau cunoscute de acesta, care ar putea dezvălui informații privind anumite aspecte sensibile din viața privată a persoanelor în cauză. În lumina acestei jurisprudențe, instanța română de contencios constituțional a apreciat că publicarea expresă a numelui și prenumelui soțului și copiilor, împreună cu precizarea veniturilor acestora, în cadrul unei declarații date pe propria răspundere a persoanei căreia îi incumbă această obligație, constituie o nesocotire a dispozițiilor art. 26 din Constituție, care garantează respectul vieții private, revelând, prin informațiile furnizate, caracteristici ale persoanei referitoare la obiceiurile de viață și evidențiind fațete deosebit de personale din viața acesteia, care ar trebui să fie protejate din perspectiva datelor cu caracter personal. În același timp, Curtea a subliniat că legiuitorul trebuie să identifice o soluție legislativă adecvată, care să permită ANI să cunoască informațiile privitoare la averea soțului declarantului și a copiilor majori aflați în întreținerea sa, în vederea realizării scopului legal al acesteia. Publicarea nu este însă necesară, în condițiile în care, potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010, ANI a fost înființată tocmai în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirii corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice (Decizia nr. 297 din 29 mai 2025). În opinia Guvernului, aceste considerente își mențin valabilitatea și în prezenta cauză. O soluție mai echilibrată ar putea fi aceea ca, pe baza declarațiilor de avere și interese depuse de demnitari și de membrii familiilor lor, astfel cum sunt prevăzuți de ipoteza normei criticate, ANI să publice o singură declarație de interese financiare, pe numele demnitarului, al cărei conținut să valorifice informațiile cuprinse în acestea, fără însă să facă publice datele cu caracter personal ale membrilor de familie. Ar fi astfel asigurat accesul publicului la toate informările relevante privind obiectivul de interes general de prevenire a conflictului de interese și a corupției în sectorul public, fără a alimenta, așa cum a reținut și Curtea Constituțională, apetitul unui anumit segment al publicului pentru detalii ce țin de viața privată a altora.81. Soluția propusă ar răspunde și criticii privind lipsa unui tratament diferențiat pentru persoane aflate în situații diferite, respectiv demnitarii și membrii familiilor acestora. În consecință, problema de constituționalitate generată de dispozițiile criticate nu rezidă, în principal, în scopul urmărit de legiuitor, care se circumscrie exigențelor privind asigurarea integrității în exercitarea funcțiilor publice, ci în modalitatea de reglementare a obligației legale. În măsura în care legiuitorul a instituit obligații în sarcina unor persoane care nu exercită funcții ori demnități publice, acesta avea obligația de a defini cu suficientă precizie categoria destinatarilor normei și condițiile în care obligația ia naștere și încetează. Omisiunea acestor elemente esențiale afectează previzibilitatea reglementării și este susceptibilă să determine, în mod indirect, încălcarea garanțiilor constituționale privind viața privată și egalitatea în drepturi.82. Președintele României a depus, la dosarul cauzei, concluzii cu privire la sesizarea de neconstituționalitate ce formează obiectul Dosarului nr. 5.246A/2026. Înscrisul depus a fost înregistrat la Curtea Constituțională cu nr. 14.051 din 17 august 2026.83. Curtea, la termenul de judecată din 12 august 2026