DECIZIA nr. 135 din 17 februarie 2026referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ale art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, a sintagmei "și nici bunurile exceptate de lege" din cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală și a sintagmei "în limitele prevăzute de lege" din cuprinsul art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 676 din 14 august 2026



    Elena-Simina Tănăsescu- președinte
    Asztalos Csaba-Ferenc- judecător
    Mihai Busuioc- judecător
    Mihaela Ciochină- judecător
    Cristian Deliorga- judecător
    Dacian-Cosmin Dragoș- judecător
    Dimitrie-Bogdan Licu- judecător
    Laura-Iuliana Scântei- judecător
    Andrei Grigoraș- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie“ din cuprinsul art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, a sintagmei „și nici bunurile exceptate de lege“ din cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, precum și a sintagmei „în limitele prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea Miadi Production - S.R.L. din București în Dosarul nr. 13.508/3/2021 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.383D/2021.2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. 3. Președintele Curții dispune să se facă apelul și în dosarele Curții Constituționale nr. 3.453D/2021, nr. 3.667D/2021 și nr. 3.680D/2021, având un obiect similar cu cel din dosarul anterior menționat, excepție ridicată de Paul-Iulian Enache în Dosarul nr. 4.049/62/2021 al Tribunalului Brașov - Secția penală, de Radu Cătălin Russen în Dosarul nr. 2.221/102/2018/a1.26 al Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și de Răzvan Petrovici în Dosarul nr. 15.283/3/2021/a1.1 al Curții de Apel București - Secția I penală.4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul nr. 3.680D/2021, autorul excepției, Răzvan Petrovici, personal și asistat de avocat Flavius Radu, din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Apărătorul autorului excepției și reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 3.453D/2021, nr. 3.667D/2021 și nr. 3.680D/2021 la Dosarul nr. 2.383D/2021, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată. Arată că excepția invocată în Dosarul nr. 3.680D/2021 privește dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, potrivit cărora, în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de acest act normativ, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. În susținerea motivelor de neconstituționalitate face referire la caracterul trihotomic al normei juridice, evocând jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 589 din 14 iulie 2020, potrivit căreia norma juridică integrează, din perspectivă logico-juridică, trei elemente - ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Susține că, în structura art. 11 din Legea nr. 241/2005, ipoteza normei juridice este reprezentată de formularea „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege“, iar dispoziția constă în obligativitatea luării măsurilor asigurătorii, potrivit opțiunii de politică penală a legiuitorului. Totodată, invocă prevederile art. 393 din Codul de procedură penală, potrivit cărora deliberarea poartă asupra existenței faptei și a vinovăției inculpatului. În acest context, arată că instanța judecătorească se poate pronunța asupra existenței faptei penale doar ulterior închiderii dezbaterilor, cu ocazia deliberării asupra fondului cauzei. Or, invocarea și aplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 în etapa camerei preliminare, anterior soluționării acțiunii penale, ar aduce atingere prezumției de nevinovăție și ar crea o aparență de lipsă de imparțialitate a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei. Face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la noțiunea de independență și imparțialitate a judecătorilor, arătând că acestea nu reprezintă doar garanții de substanță, ci și de aparență. Pentru aceste motive, susține că reținerea ipotezei normei juridice prevăzute de art. 11 din Legea nr. 241/2005, respectiv existența săvârșirii unei infracțiuni, în alte condiții decât cele ale soluționării acțiunii penale, echivalează cu o antepronunțare asupra existenței faptei și a caracterului său infracțional, afectând garanția imparțialității judecătorului. Solicită, în esență, constatarea că art. 11 din Legea nr. 241/2005 este constituțional, numai în măsura în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie exclusiv ca urmare a soluționării acțiunii penale potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, respectiv atunci când instanța se pronunță asupra existenței faptei și a caracterului său infracțional.7. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că asupra dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 Curtea Constituțională s-a mai pronunțat pentru critici similare, prin Decizia nr. 469 din 27 octombrie 2022. Totodată, susține că textul criticat reglementează exclusiv caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni, având în vedere particularitățile acestora. În acest sens, susține că, pentru anumite infracțiuni, cum este cazul celor din cauzele în care a fost invocată prezenta excepție, legiuitorul a instituit o regulă derogatorie, constând în obligativitatea luării măsurilor asigurătorii, măsuri care se dispun în condițiile legii și sub controlul organelor judiciare. Potrivit legii, acestea se dispun după ce organele judiciare determină în mod clar îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și se mențin până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a altei soluții pronunțate în cauză, legiuitorul lăsând la aprecierea organului judiciar, în funcție de întregul material probator administrat, dispunerea acestora.
    CURTEA,    având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin Încheierea din 30 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 13.508/3/2021, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie“ din cuprinsul art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, a sintagmei „și nici bunurile exceptate de lege“ din cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, precum și a sintagmei „în limitele prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală. 9. Prin Încheierea din 3 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 4.049/62/2021, Tribunalul Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 și ale art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative.10. Prin Încheierea din 24 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.221/102/2018/a1.26, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005.11. Prin Decizia nr. 975 din 25 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 15.283/3/2021/a1.1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, admițând recursul împotriva Încheierii penale nr. 503/C.P din 27 octombrie 2021 prin care Curtea de Apel București - Secția I penală a respins cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005.12. Excepția de neconstituționalitate a fost invocată de Societatea Miadi Production - S.R.L. din București, Paul-Iulian Enache, Radu Cătălin Russen și Răzvan Petrovici în cauze având ca obiect contestații împotriva măsurilor asigurătorii dispuse în temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 și al art. 50 din Legea nr. 129/2019.13. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 se arată că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, întrucât, prin instituirea caracterului obligatoriu al măsurilor asigurătorii, legea creează o normă aplicabilă automat, fără o analiză concretă a situației de fapt, afectând garanțiile statului de drept și drepturile fundamentale ale cetățenilor. Totodată, se susține că dispozițiile criticate nu definesc în mod clar condițiile în care pot fi luate măsurile asigurătorii și nu stabilesc criterii de individualizare, textul fiind neclar, lipsit de previzibilitate și contrar principiilor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se mai arată că dispozițiile legale criticate reglementează o situație în care sancțiunea prevăzută de norma juridică - obligativitatea luării măsurilor asigurătorii - devine incidentă automat. Potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege, însă, în realitate, textul este aplicat anterior pronunțării instanței asupra existenței faptei și a caracterului său infracțional. Se susține că aplicarea măsurilor asigurătorii înaintea soluționării acțiunii penale este contrară prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, întrucât legea prevede că acestea se aplică în cazul săvârșirii unei infracțiuni, aspect care poate fi constatat doar ulterior pronunțării instanței în acest sens.14. În susținerea pretinsei contrarietăți dintre art. 11 din Legea nr. 241/2005 și art. 16 din Constituție, se arată că prevederile legale criticate instituie un tratament juridic diferențiat între persoanele juridice de drept public și cele de drept privat, în favoarea statului, fiind astfel încălcat principiul egalității în fața legii. În acest sens, se susține că, spre deosebire de prevederile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, care reglementează condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 instituie o prezumție absolută de săvârșire a unei infracțiuni și, respectiv, de ascundere, distrugere, înstrăinare ori sustragere de la urmărirea bunurilor, nepermițând verificarea condițiilor esențiale pentru instituirea unor asemenea măsuri. În aceste condiții, statul și proprietatea acestuia dobândesc un statut special și privilegiat în raport cu ceilalți subiecți de drept aflați în situații similare, în calitate de victime ale unor infracțiuni care au generat un prejudiciu. Se mai arată că legiuitorul a instituit obligativitatea luării măsurilor asigurătorii doar pentru infracțiunile de evaziune fiscală, fără a extinde această obligație și la alte infracțiuni care produc prejudicii. Astfel, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005, măsurile asigurătorii se dispun indiferent de existența unui prejudiciu concret, fără niciun criteriu de diferențiere, în timp ce, pentru alte infracțiuni, organele judiciare apreciază liber asupra îndeplinirii condițiilor generale de luare a acestor măsuri. În consecință, această diferență de tratament între persoane aflate în situații juridice similare contravine principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție. Se mai arată că instituirea caracterului obligatoriu al măsurilor asigurătorii creează o protecție suplimentară în favoarea proprietății statului, în detrimentul proprietății private, încălcând principiul nediscriminării și principiul ocrotirii egale a proprietății private, consacrat de art. 44 alin. (2) din Constituție.15. Referitor la încălcarea art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se arată că impunerea automată a măsurilor asigurătorii, fără un control judecătoresc efectiv al proporționalității, încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Caracterul automat al măsurii lipsește persoana vizată de posibilitatea efectivă de a se apăra și de a contesta îndeplinirea condițiilor legale. Deși art. 250^1 din Codul de procedură penală prevede posibilitatea formulării unei contestații împotriva măsurilor asigurătorii, această cale de atac este lipsită de eficiență, câtă vreme luarea măsurii este obligatorie prin efectul legii.16. Se susține, totodată, că dispozițiile criticate golesc de conținut prezumția de nevinovăție consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituție. Întrucât prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu stabilesc mijloacele de probă minime care pot justifica luarea măsurilor asigurătorii, se creează o prezumție de vinovăție a persoanei ale cărei bunuri sunt supuse indisponibilizării. Totodată, reglementarea aduce atingere independenței și imparțialității judecătorului, întrucât aplicarea automată a textului legal, care presupune acceptarea existenței unei infracțiuni prevăzute de lege înainte de soluționarea acțiunii penale, echivalează cu o antepronunțare asupra existenței faptei și a caracterului său infracțional.17. În ceea ce privește art. 44 alin. (8) din Constituție, se arată că indisponibilizarea automată a bunurilor mobile și imobile, fără verificarea provenienței licite a acestora, afectează dreptul de proprietate. Deși Constituția consacră prezumția caracterului licit al dobândirii averii, instituirea obligativității măsurilor asigurătorii fără un control prealabil asupra originii bunurilor contravine acestei garanții.18. În continuare, se arată că măsurile asigurătorii, fiind măsuri procesuale ce implică restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale, trebuie să respecte principiile necesității și proporționalității. Caracterul automat al măsurii încalcă aceste principii, întrucât împiedică verificarea concretă a necesității restrângerii dreptului de proprietate. Aplicarea automată a măsurii fără o analiză individuală determină o restrângere disproporționată a dreptului de proprietate și lipsește judecătorul de posibilitatea de a aprecia asupra proporționalității. În consecință, normele criticate contravin și dispozițiilor art. 53, ale art. 124 și ale art. 126 alin. (1) din Constituție.19. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 129/2019 raportat la art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24, art. 44 alin. (8), art. 53 alin. (2), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție, dispoziții care reglementează o situație juridică similară și care produc efecte comparabile cu cele ale art. 11 din Legea nr. 241/2005, sunt formulate aceleași critici de neconstituționalitate.20. Cu referire la sintagma „și nici bunurile exceptate de lege“ din cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală și la sintagma „în limitele prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 254 alin. (1) din același cod, se arată că soluțiile legislative criticate reprezintă, în esență, prin trimiterea pe care acestea o fac la dispozițiile art. 727-729 din Codul de procedură civilă, limite ale sechestrului și ale popririi, care asigură o protecție debitorului persoană fizică, în scopul garantării mijloacelor de existență ale suspectului ori inculpatului și ale familiei acestuia. Pe de altă parte, se susține că legea procesual penală permite aplicarea sechestrului asupra tuturor bunurilor unei persoane juridice, fără nicio limită sau excepție, deși persoanele fizice beneficiază de asemenea limite. Se apreciază că prin această reglementare sunt încălcate prevederile art. 16 și ale art. 136 alin. (5) din Constituție. În esență, se arată că, în ceea ce privește persoanele juridice, nu există nicio normă care să stabilească limite menite să asigure funcționarea și supraviețuirea societății până la stabilirea definitivă a vinovăției sub aspectul săvârșirii faptelor de evaziune fiscală. 21. Tribunalul București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că dispozițiile legale criticate respectă prevederile Constituției, limitarea dreptului de proprietate într-o fază incipientă a unei cercetări penale fiind conformă cu normele constituționale.22. Tribunalul Brașov - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016.23. Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată, având în vedere că reglementarea situațiilor în care măsurile asigurătorii sunt obligatorii are în vedere particularitățile infracțiunilor de evaziune fiscală, natura și amploarea acestora, caracteristicile elementelor constitutive, importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea și pericolul social crescut al faptelor incriminate. Arată că indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse sechestrului, până la dovedirea vinovăției în materie penală, amintind în acest sens Decizia nr. 207 din 31 martie 2015. Totodată, susține că textul criticat nu împiedică titularul dreptului de proprietate de a se apăra, chiar și pe parcursul acestei proceduri necontencioase, nefiind încălcată nici prezumția de nevinovăție a proprietarului. Cu privire la pretinsa încălcare prin textele criticate a prevederilor art. 44 din Constituție, arată că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, putând face obiectul unor limitări, cu respectarea dispozițiilor art. 53 din Constituție, exigențe care sunt respectate în prezenta cauză.24. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. Arată că, având în vedere jurisprudența constantă a Curții Constituționale, raportat la criticile de neconstituționalitate formulate, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu aduc atingere prevederilor constituționale invocate. Cu privire la luarea obligatorie a măsurilor asigurătorii susține că reglementarea acestei măsuri este o excepție de la regula generală instituită de Codul de procedură penală, excepție determinată de importanța relațiilor sociale ocrotite prin legea specială, natura și gravitatea infracțiunilor, pericolul social ridicat al acestora, precum și amploarea prejudiciilor ce pot rezulta. Invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 și Decizia nr. 303 din 9 iunie 2020.25. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.26. Guvernul, în dosarele nr. 3.667D/2021 și nr. 3.680D/2021, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând, în acest sens, Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 și Decizia nr. 303 din 9 iunie 2020.27. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,    examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile avocatului autorului excepției de neconstituționalitate prezent, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:28. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.29. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, ale art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019, sintagma „și nici bunurile exceptate de lege“ din cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală și sintagma „în limitele prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu privire la excepția de neconstituționalitate ce formează obiectul Dosarului nr. 2.383D/2021, referitoare la sintagma „luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie“ din cuprinsul art. 11 din Legea nr. 241/2005, din analiza notelor scrise ale autorului excepției Curtea reține că acesta formulează critici similare celor invocate de autorii excepției din dosarele nr. 3.453D/2021, nr. 3.667D/2021 și nr. 3.680D/2021. Prin urmare, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a sintagmei „luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie“ din cuprinsul art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu conține critici proprii, distincte de cele formulate în privința articolului în ansamblul său, motiv pentru care prezenta analiză acoperă și această ipoteză, fiind reținute ca obiect al excepției dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 în integralitatea lor.30. Dispozițiile legale criticate au următorul conținut:– art. 11 din Legea nr. 241/2005: „În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“;– art. 50 din Legea nr. 129/2019: „În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în condițiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.“;– art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală: „Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.“;– art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanței sau încheierii prin care se înființează sechestrul.“31. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 privind dreptul la apărare, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, ale art. 44 alin. (2) și (8) referitoare la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 alin. (2) referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 referitoare la înfăptuirea justiției, ale art. 126 alin. (1) privind instanțele judecătorești, precum și ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietății private.32. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 au mai format obiectul controlului Curții Constituționale, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, Decizia nr. 96 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 18 iulie 2018, Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, Decizia nr. 303 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 30 octombrie 2020, și Decizia nr. 469 din 27 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 9 februarie 2023, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.33. Prin Decizia nr. 469 din 27 octombrie 2022, precitată, paragrafele 17-19, Curtea a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală stabilesc obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu are desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat alte cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător, de exemplu, art. 50 din Legea nr. 129/2019, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism.34. Curtea a reținut că reglementarea excepției luării obligatorii a măsurilor asigurătorii a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate. În fine, Curtea a constatat că normele juridice a căror neconstituționalitate este invocată obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Prin urmare, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Așa fiind, Curtea a reținut că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.35. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea constată că, prin Decizia nr. 469 din 9 februarie 2023, precitată, paragraful 21, a reținut că persoanele care săvârșesc infracțiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 și cele care săvârșesc alte categorii de infracțiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situații juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reținută existența unei discriminări sub aspectul regimului juridic distinct al luării acestor măsuri. 36. Mai mult, Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenței sale, egalitatea în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De altfel, aceleași considerente sunt aplicabile și în ceea ce privește pretinsa discriminare a persoanelor juridice de drept privat în raport cu statul, în calitatea acestuia de subiect pasiv al infracțiunilor de evaziune fiscală. Din analiza dispozițiilor legale criticate rezultă că diferența de regim juridic nu este determinată de calitatea persoanei - după cum aceasta este de drept public sau de drept privat -, ci de natura infracțiunii săvârșite și de valoarea socială protejată. În acest sens, Curtea constată că legea nu instituie un regim preferențial pentru stat, ci consacră o măsură specială destinată protejării unei valori sociale de interes public major, respectiv resursele bugetare.37. Curtea reține că, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 241/2005, reglementarea prevăzută de art. 11 este justificată prin periculozitatea socială și amploarea fenomenului de evaziune fiscală, ale cărui prevenire și combatere impun adoptarea unor măsuri ferme de ordin penal. Prin urmare, aceasta reglementează o situație distinctă, menită să contribuie la stoparea fenomenului infracțional și la recuperarea prejudiciului, fără a institui o protecție suplimentară în favoarea proprietății statului. Așadar, nu poate fi reținută existența unei discriminări sub acest aspect.38. În continuare, cu privire la pretinsa încălcare a accesului liber la justiție, Curtea, prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, precitată, paragraful 24, a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituție semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005, nu este de natură să înlăture aceste garanții procesuale, așa încât nu poate fi reținută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituție. Curtea a mai observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.39. Cu privire la pretinsa nerespectare a prezumției de nevinovăție, Curtea reține că, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, prevederi identice cu cele ale art. 11 din Legea nr. 241/2005, și a stabilit, la paragraful 23, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv, în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, nu este de natură să încalce prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Având în vedere cele reținute, nu poate fi constatată încălcarea dispozițiilor constituționale referitoare la accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție.40. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 44 alin. (2) și (8) din Constituție, Curtea a stabilit, de asemenea, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, precitată, paragraful 20, că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse măsurii.41. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența anterior invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.42. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, prin instituirea caracterului obligatoriu al măsurilor asigurătorii, Curtea reține că, într-un stat de drept, legiuitorul are competența de a stabili mecanisme procedurale pentru protejarea valorilor sociale fundamentale, atâta vreme cât acestea sunt supuse controlului judiciar și nu suprimă drepturi esențiale. Or, infracțiunile prevăzute de Legea nr. 241/2005 prezintă un pericol social ridicat și au un obiect material care poate atinge valori considerabile, motiv pentru care legiuitorul a instituit, pentru aceste infracțiuni, un regim distinct al luării măsurilor asigurătorii, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituție, în exercitarea marjei sale de apreciere privind politica penală a statului și în concordanță cu rolul său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării. De asemenea, Curtea reține că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt redactate într-un mod clar și previzibil, stabilind, în termeni lipsiți de echivoc, obligația organelor judiciare de a lua măsuri asigurătorii în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de această lege. Norma criticată indică ipoteza, subiectul și consecința juridică, iar aplicarea sa se realizează în completare cu dispozițiile Codului de procedură penală, care reglementează căile de atac împotriva acestor măsuri. De altfel, lipsa reglementării unor criterii și condiții care să permită dispunerea măsurilor asigurătorii nu este de natură să afecteze calitatea normei juridice din perspectiva clarității și previzibilității.43. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 469 din 27 octombrie 2022, precitată, paragraful 22, a reținut că interpretarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 trebuie realizată prin raportare la scopul și cadrul normativ în care acestea se aplică. Astfel, referitor la sensul sintagmei „s-a săvârșit o infracțiune“ din cuprinsul textului criticat, Curtea a constatat că, în contextul analizat, noțiunea de „infracțiune“ este folosită de legiuitor în sens larg, prin aceasta înțelegându-se „faptă prevăzută de legea penală“. Acest din urmă sens rezultă în mod direct din natura și modalitatea de reglementare a măsurilor asigurătorii, care, potrivit art. 249 și următoarelor din Codul de procedură penală, sunt măsuri ce pot fi dispuse de organele judiciare pe parcursul procesului penal, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare. Așa fiind, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu pot avea în vedere decât constatarea de către organele judiciare a săvârșirii uneia dintre faptele incriminate prin actul normativ menționat, în cadrul procesului penal și înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare. Prin urmare, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt clare și previzibile sub aspectul condițiilor în care pot fi dispuse măsurile asiguratorii, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) și nici a art. 124 din Constituție.44. Cu privire la criticile de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 50 din Legea nr. 129/2019, Curtea constată că acestea reglementează obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare de bani sau de finanțare a actelor de terorism, instituind o soluție legislativă similară celei prevăzute de art. 11 din Legea nr. 241/2005. Având în vedere identitatea de rațiune dintre dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 și cele ale art. 50 din Legea nr. 129/2019 prin care se instituie obligativitatea luării măsurilor asigurătorii, precum și faptul că sunt formulate aceleași critici de neconstituționalitate, raționamentele de constituționalitate mai sus dezvoltate se aplică ad similis și dispozițiilor din Legea nr. 129/2019. Astfel, întrucât reglementările criticate consacră o soluție legislativă identică, justificată prin natura infracțiunilor și importanța valorilor sociale ocrotite, analiza de constituționalitate privind prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 are aceeași relevanță și pentru prevederile art. 50 din Legea nr. 129/2019.45. Referitor la criticile de neconstituționalitate privind sintagma „și nici bunurile exceptate de lege“ din cuprinsul art. 249 alin. (8) al Codului de procedură penală, precum și la sintagma „în limitele prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 254 alin. (1) al aceluiași cod, Curtea reține, în esență, că acestea vizează instituirea unor limite ale măsurilor asigurătorii exclusiv în ceea ce privește persoanele fizice.46. Analizând prevederile legale criticate, Curtea reține că legiuitorul a reglementat în mod expres, prin dispozițiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, limitele măsurii sechestrului asigurător, stabilind că nu pot fi supuse sechestrului, printre altele, „bunurile exceptate de lege“. În mod similar, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală fixează limitele urmăririi veniturilor bănești, fiind reglementat că „sumele de bani datorate (...) sunt poprite (...) în limitele prevăzute de lege (...)“. 47. Curtea constată că prevederile Codului de procedură penală nu cuprind norme care să stabilească expres categoria „bunurilor exceptate de lege“ de la instituirea sechestrului, într-o atare situație dispozițiile procesual penale completându-se cu dispozițiile procesual civile referitoare la bunurile care, potrivit legii, au un regim privilegiat, neputând face obiectul unei executări silite. Astfel, potrivit art. 727 din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse urmăririi silite bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului și familiei sale și obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de același fel, obiectele indispensabile persoanelor cu handicap și cele destinate îngrijirii bolnavilor, alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de 3 luni, iar, dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obținerii mijloacelor de subzistență și furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă, combustibilul necesar debitorului și familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă, scrisorile, fotografiile și tablourile personale sau de familie și altele asemenea. Totodată, potrivit art. 728 din Codul de procedură civilă, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupației sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile și numai pentru obligații de întreținere sau alte creanțe privilegiate asupra mobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale și semințele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanție sau un privilegiu pentru garantarea creanței. De asemenea, art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor bănești, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash), cât și în ceea ce privește urmărirea silită a creanțelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală (a se vedea Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, paragrafele 21-24).48. Așadar, Curtea constată că normele procesual penale criticate sub aspectul constituționalității, interpretate în coroborare cu dispozițiile procesual civile anterior menționate, stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile și imobile, precum și ale veniturilor bănești, ca efect al luării măsurilor asigurătorii, în scopul garantării mijloacelor de existență ale suspectului sau ale inculpatului. În consecință, Curtea reține că necesitatea instituirii unor limite ale sechestrului și popririi aplicabile persoanelor fizice decurge din considerente sociale, respectiv din nevoia de a proteja aceste persoane împotriva unei lipse totale de mijloace de subzistență. Scopul reglementării este acela de a garanta un nivel minim de trai și de demnitate pentru debitorul persoană fizică și pentru familia acestuia. Curtea constată că persoanele juridice nu beneficiază de această protecție, întrucât sunt entități cu scop economic, nefiind supuse unei protecții de natură socială asupra patrimoniului propriu. În consecință, veniturile și bunurile acestora pot fi supuse urmăririi în întregime, fără limitările prevăzute pentru persoanele fizice. Întrucât limitele instituite prin lege au fost prevăzute din rațiuni de ordin social, vizând protejarea nivelului minim de trai al persoanelor fizice, aceste considerente nu sunt aplicabile persoanelor juridice, care nu se află în situații comparabile sub acest aspect. Prin urmare, Curtea nu poate reține o încălcare a principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție. 49. În ceea ce privește art. 136 alin. (5) din Constituție, Curtea constată că instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor persoanelor juridice nu aduce atingere inviolabilității proprietății private, întrucât acestea sunt măsuri provizorii, dispuse în temeiul legii organice - Codul de procedură penală - și cu respectarea garanțiilor procesuale. Caracterul inviolabil al proprietății private nu presupune o excludere absolută de la orice limitare legală, ci doar interzice atingerea substanței dreptului în afara cadrului constituțional. Întrucât dispozițiile legale contestate reglementează măsuri temporare, proporționale și supuse controlului judecătoresc, Curtea nu poate reține încălcarea art. 136 alin. (5) din Constituție.50. Totodată, Curtea reține că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale.51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Miadi Production - S.R.L. din București în Dosarul nr. 13.508/3/2021 al Tribunalului București - Secția I penală, de Paul-Iulian Enache în Dosarul nr. 4.049/62/2021 al Tribunalului Brașov - Secția penală, de Radu Cătălin Russen în Dosarul nr. 2.221/102/2018/a1.26 al Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și de Răzvan Petrovici în Dosarul nr. 15.283/3/2021/a1.1 al Curții de Apel București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ale art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, sintagma „și nici bunurile exceptate de lege“ din cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală și sintagma „în limitele prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală, Tribunalului Brașov - Secția penală, Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 17 februarie 2026.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
    Magistrat-asistent,
    Andrei Grigoraș    ----