DECIZIA nr. 349 din 1 iulie 2025referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu referire la sintagma "sau art. 56 alin. (1^1)"
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 695 din 24 iulie 2025



    Marian Enache- președinte
    Mihaela Ciochină- judecător
    Dimitrie-Bogdan Licu- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Ionescu- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 pct. 22 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește sintagma „sau art. 56 alin. (1^1)“, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.352D/2020. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 5 iunie 2025, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 1 iulie 2025, când a pronunțat prezenta decizie.
    CURTEA,    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:3. Cu Adresa nr. 22.598 din 15 decembrie 2020, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 8.090 din 15 decembrie 2020, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție și al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 pct. 22 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește sintagma „sau art. 56 alin. (1^1)“.4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, Avocatul Poporului susține, în esență, că dispozițiile art. 53 pct. 22 din Legea nr. 129/2019 sunt neconstituționale, în ceea ce privește sintagma „sau art. 56 alin. (1^1)“, fiind contrare dispozițiilor art. 44 alin. (8) și (9) din Constituție, întrucât includ fără temei bunurile asociației/fundației dizolvate în sfera bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție. Apreciază că introducerea sintagmei „sau art. 56 alin. (1^1)“ în cuprinsul art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații are ca efect aplicarea sancțiunii confiscării bunurilor, indiferent dacă asociația sau fundația are o conduită sau un scop ilicit/contrar ordinii publice ori doar o atitudine pasivă manifestată prin nerespectarea termenelor de comunicare a datelor de identificare ale beneficiarului real, prevăzute la art. 34^5 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.5. Susține că, în situația necomunicării de către asociație a datelor de identificare ale beneficiarului real în termenul prevăzut la art. 34^5 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, instanța judecătorească dispune dizolvarea fără ca textul de lege, imperativ fiind, să îi permită o cercetare pe fond a cererii de dizolvare. Apreciază, astfel, că instanța de judecată nu poate realiza un control eficient și real de legalitate și temeinicie, contrar principiului proporționalității sancțiunii complementare raportat la natura și gravitatea faptei. Consideră, totodată, că dispozițiile criticate sunt contrare principiului proporționalității sancțiunii complementare a confiscării raportat la natura și gravitatea faptei contravenționale și prin faptul că legiuitorul nu a avut în vedere gravitatea redusă a faptei asociației sau fundației de a nu comunica în termen datele de identificare ale beneficiarului real. 6. Susține că art. 53 pct. 22 din Legea nr. 129/2019 încalcă art. 44 din Constituție, întrucât vizează măsuri de trecere a bunurilor proprietate privată confiscate în proprietatea publică. Arată că art. 44 alin. (8) din Constituție instituie prezumția dobândirii licite a averii, averea dobândită licit neputând fi supusă confiscării, această prezumție întemeindu-se pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie. Or, această prezumție este înlăturată în cazul asociațiilor/fundațiilor care nu au respectat termenele de comunicare a datelor de identificare ale beneficiarului real, suprimându-se astfel garantarea dreptului de proprietate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) și ale art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
    CURTEA,    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29, 32 și 33 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 53 pct. 22 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019, în ceea ce privește sintagma „sau art. 56 alin. (1^1)“.11. Întrucât prevederile de lege criticate modifică dispozițiile art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații și ținând cont de dispozițiile art. 62 teza întâi („Efectele dispozițiilor de modificare și de completare“) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora „dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000, cu referire la sintagma „sau art. 56 alin. (1^1)“, astfel cum au fost modificate prin art. 53 pct. 22 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care au următorul conținut: „(4) În cazul în care asociația sau fundația a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a)-c) sau art. 56 alin. (1^1), bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau, după caz, de comuna sau orașul în a cărui rază teritorială asociația sau fundația își avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local.“12. Textele constituționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate sunt cele ale art. 44 alin. (8) și (9) privind dreptul de proprietate privată.(1) Scurt istoric al legislației Uniunii Europene în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului13. În domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor, în legislația Uniunii Europene s-au succedat o serie de directive, între care Curtea reține: Directiva 91/308/CEE a Consiliului din 10 iunie 1991 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 166 din 28 iunie 1991, care a definit spălarea banilor în funcție de infracțiunile legate de droguri și a impus obligații exclusiv asupra sectorului financiar; Directiva 2001/97/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 decembrie 2001 de modificare a Directivei 91/308/CEE a Consiliului pentru prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 344 din 28 decembrie 2001, care a extins domeniul de aplicare al Directivei 91/308/CEE atât în ceea ce privește infracțiunile, cât și în ceea ce privește gama de profesii și activități vizate. De asemenea, Curtea reține că, în iunie 2003, Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI) a revizuit recomandările sale pentru a include și finanțarea terorismului și a formulat cerințe mai detaliate în ceea ce privește identificarea și verificarea clientelei, situațiile în care un risc mărit de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului poate justifica măsuri sporite și, de asemenea, situațiile în care un risc redus poate justifica controale mai puțin riguroase. Respectivele modificări s-au reflectat în Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 309 din 25 noiembrie 2005, și în Directiva 2006/70/CE a Comisiei din 1 august 2006 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește definiția „persoanelor expuse politic“ și criteriile tehnice de aplicare a procedurilor simplificate de precauție privind clientela, precum și de exonerare pe motivul unei activități financiare desfășurate în mod ocazional sau la scară foarte limitată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 214 din 4 august 2006. Ultimul act normativ al Uniunii Europene în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului îl constituie Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 141 din 5 iunie 2015, cu termen-limită de implementare 26 iunie 2017, care este a patra directivă ce abordează amenințarea reprezentată de spălarea banilor și finanțarea terorismului.14. În sensul acestei din urmă directive, „«beneficiar real» înseamnă „orice persoană (persoane) fizică (fizice) care dețin(e) sau controlează în ultimă instanță clientul și/sau persoana fizică (persoanele fizice) în numele căreia (cărora) se realizează o tranzacție sau o activitate și care includ (e) cel puțin: […] c) în cazul entităților juridice precum fundațiile și al construcțiilor juridice similare fiduciilor, persoana fizică (persoanele fizice) care ocupă poziții echivalente sau similare celor menționate la litera (b);“ [art. 3 pct. 6 lit. c)]. Art. 3 pct. 6 lit. b) din Directiva (UE) 2015/849 stabilește că beneficiarul real în cazul fiduciilor include: constituitorul; fiduciarul (fiduciarii); protectorul, dacă există; beneficiarii sau, în cazul în care persoanele care beneficiază de construcția juridică sau entitatea juridică nu au fost încă identificate, categoria de persoane în al căror interes principal se constituie sau funcționează construcția juridică sau entitatea juridică; oricare altă persoană fizică ce exercită controlul în ultimă instanță asupra fiduciei prin exercitarea directă sau indirectă a dreptului de proprietate sau prin alte mijloace. 15. De asemenea, potrivit art. 30 alin. (1) din Directiva (UE) 2015/849, „Statele membre se asigură că entităților corporative și altor entități juridice înregistrate pe teritoriul lor li se solicită să obțină și să dețină informații adecvate, corecte și actualizate cu privire la beneficiarul lor real, inclusiv detaliile intereselor generatoare de beneficii deținute.“, iar art. 31 alin. (1) și (8) din aceeași directivă stabilește, în mod similar, că „Statele membre impun ca fiduciarii oricărei fiducii exprese reglementate de dreptul intern să obțină și să dețină informații adecvate, corecte și actualizate privind beneficiarul real al fiduciei. (…) Statele membre se asigură că măsurile prevăzute în prezentul articol se aplică altor tipuri de construcții juridice cu o structură sau funcții similare fiduciilor.“ Totodată, art. 30 alin. (4), precum și art. 31 alin. (5) din directiva precitată prevăd că „Statele membre solicită ca informațiile păstrate în registrul central menționat (…) să fie adecvate, corecte și actualizate.“, iar, potrivit art. 58 alin. (1) din aceeași directivă, „Statele membre se asigură că entitățile obligate pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive în conformitate cu prezentul articol și cu articolele 59-61. Orice sancțiune sau măsură rezultată este eficace, proporțională și disuasivă.“(2) Cadrul normativ național în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului, precum și jurisprudența Curții Constituționale în materie16. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reține că Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările și completările ulterioare, instituia măsuri de prevenire și combatere a spălării banilor, precum și unele măsuri privind prevenirea și combaterea finanțării actelor de terorism. Art. 4 din această lege definește noțiunea de beneficiar real, prin care se înțelege orice persoană fizică ce deține sau controlează în cele din urmă clientul și/sau persoana fizică în numele ori în interesul căruia/căreia se realizează, direct sau indirect, o tranzacție ori o operațiune, și reglementează sfera de incidență a acestei noțiuni. De asemenea, art. 10 din Legea nr. 656/2002 enumera persoanele fizice și juridice care intrau sub incidența reglementării, la lit. j) a articolului menționat regăsindu-se asociațiile și fundațiile.17. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că scopul enumerării exprese în cuprinsul Legii nr. 656/2002 a persoanelor fizice și juridice prevăzute la art. 10 din acest act normativ a fost de a stabili în sarcina acestora obligații, bine definite, referitoare la activitatea de prevenire și combatere a spălării banilor, precum și un anumit regim juridic al desfășurării activităților acestora, prin raportare la activitatea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, care presupune realizarea de informări permanente, cu privire la operațiunile de natură financiară efectuate, în condițiile reglementate prin legea analizată. Prin urmare, cu toate că partea dispozitivă a art. 10 din Legea nr. 656/2002 este formulată într-o manieră foarte generală, care la o primă analiză ar putea conduce la concluzia că, sub incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 656/2002, ce reglementează infracțiunile de spălare a banilor, intră doar subiectele de drept prevăzute la art. 10 din același act normativ, Curtea a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea de a enumera, la art. 10 din legea criticată, persoanele fizice și juridice cărora le sunt aplicabile obligațiile ce rezultă din măsurile administrative prevăzute la cap. II și III ale Legii nr. 656/2002. De asemenea, Curtea a constatat că Legea nr. 656/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 129/2019 și, cu prilejul acestei operațiuni legislative, enumerarea prevăzută la art. 10 din Legea nr. 656/2002 a fost preluată, cu câteva modificări, la art. 5 din Legea nr. 129/2019, care, în partea dispozitivă, califică, în mod expres, aceste persoane astfel reglementate ca fiind entități raportoare [a.n. art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 129/2019 enumeră printre entitățile raportoare fundațiile sau structurile similare]. Totodată, interpretând teleologic prevederile art. 10 din Legea nr. 656/2002, prin raportare la argumentele mai sus arătate, Curtea a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea de a desemna, în cuprinsul textului criticat, persoanele fizice și juridice care au obligația de a raporta Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor tranzacțiile efectuate sau tranzacțiile care au legătură cu activitățile pe care le desfășoară și care ar putea ridica suspiciuni referitoare la comiterea unor activități de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, fără ca prin dispozițiile art. 10 din Legea nr. 656/2002 să fie restrânsă sfera subiecților activi ai infracțiunilor de spălare a banilor (în acest sens, Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 29 iunie 2020, paragrafele 33-36, și Decizia nr. 471 din 27 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 14 februarie 2023, paragrafele 41-44).18. Curtea reține că Legea nr. 656/2002, precitată, a fost abrogată prin art. 65 lit. A din cap. XII al Legii nr. 129/2019, care transpune Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015.19. În sensul Legii nr. 129/2019, prin beneficiar real se înțelege orice persoană fizică ce deține sau controlează în cele din urmă clientul și/sau persoana fizică în numele ori în interesul căruia/căreia se realizează, direct sau indirect, o tranzacție, o operațiune sau o activitate [art. 4 alin. (1)], iar noțiunea de beneficiar real include, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, cel puțin (i) asociații sau fondatorii; (ii) membrii în consiliul director; (iii) persoanele cu funcții executive împuternicite de consiliul director să exercite atribuții ale acestuia; (iv) în cazul asociațiilor, categoria de persoane fizice ori, după caz, persoanele fizice în al căror interes principal acestea au fost constituite, respectiv, în cazul fundațiilor, categoria de persoane fizice în al căror interes principal acestea au fost constituite; (v) oricare altă persoană fizică ce exercită controlul în ultimă instanță, prin orice mijloace, asupra persoanei juridice fără scop lucrativ [art. 4 alin. (2) lit. c)]. Identificarea beneficiarilor reali cuprinde în cazul persoanelor fizice toate datele de stare civilă prevăzute în documentele de identitate prevăzute de lege; în cazul persoanelor juridice - datele cuprinse în actele constitutive sau certificatul de înmatriculare și datele reprezentantului legal al persoanei juridice care încheie contractul; datele și informațiile prevăzute în reglementările sectoriale aplicabile, iar în cazul persoanelor juridice străine va fi solicitată și o traducere în limba română a documentelor prevăzute anterior, legalizată în condițiile legii [art. 15 din Legea nr. 129/2019]. Persoanele juridice de drept privat, fiduciile și orice construcție juridică similară fiduciilor sunt obligate să obțină și să dețină informații adecvate, corecte și actualizate cu privire la beneficiarul lor real, inclusiv cu privire la modalitatea prin care se concretizează această calitate, și să le pună la dispoziția organelor de control și a autorităților de supraveghere, la solicitarea acestora [art. 19 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2020 privind modificarea și completarea Legii nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, pentru completarea art. 218 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și pentru completarea art. 12 alin. (5) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 15 iulie 2020]. Beneficiarii reali ai persoanelor juridice de drept privat și ai fiduciilor și construcțiilor juridice similare au obligația să le furnizeze acestora toate informațiile și documentele necesare pentru ca acestea să îndeplinească cerințele prevăzute la art. 19 alin. (1), inclusiv detaliile intereselor generatoare de beneficii deținute [art. 19 alin. (1^1) din Legea nr. 129/2019, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 4 din Legea nr. 101/2021 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2020 privind modificarea și completarea Legii nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, pentru completarea art. 218 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și pentru completarea art. 12 alin. (5) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 aprilie 2021]. Încălcarea prevederilor legii atrage, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, contravențională, administrativă sau penală [art. 42 alin. (1) din Legea nr. 129/2019].20. Totodată, Curtea reține că Legea nr. 129/2019 a modificat și a completat o serie de acte normative, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, Legea societăților nr. 31/1990 și Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. (3) Analiza excepției de neconstituționalitate21. Examinând prevederile de lege criticate în raport cu motivele de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că art. 7 alin. (2), precum și art. 17 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 25 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate [prin art. 53 pct. 3 și 10 din cap. XI al Legii nr. 129/2019] cu două noi litere c^1 și c^2) prin care a fost reglementată în mod expres obligația declarării beneficiarului real al unei asociații sau fundații la momentul formulării cererii de înscriere a acesteia în Registrul asociațiilor și fundațiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție urmează să își aibă sediul. 22. De asemenea, având în vedere faptul că art. 30 alin. (1) din Directiva 2015/849 impune statelor membre ca informațiile păstrate în registrul beneficiarilor reali „să fie adecvate, corecte și actualizate“, prin art. 53 pct. 16 din cap. XI al Legii nr. 129/2019 a fost introdus art. 34^4 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 care reglementează obligația asociațiilor și fundațiilor de a comunica Ministerului Justiției datele de identificare ale beneficiarului real, anual sau ori de câte ori intervine o modificare privind datele de identificare ale beneficiarului real, în vederea înregistrării actualizării evidenței privind beneficiarii reali ai asociațiilor și fundațiilor. În acest scop, consiliul director al asociației sau fundației împuternicește o persoană fizică pentru a comunica, printr-o declarație pe propria răspundere, încheiată în formă autentică, datele de identificare ale beneficiarului real. Declarația anuală se comunică Ministerului Justiției până la data de 15 ianuarie.23. Alin. (1) al art. 34^4 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 a fost modificat ulterior prin art. I pct. 24 din Legea nr. 276/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1166 din 2 decembrie 2020, în prezent fiind reglementată obligația asociațiilor și fundațiilor de a comunica Ministerului Justiției datele de identificare ale beneficiarului real ori de câte ori intervine o modificare privind datele de identificare ale acestuia, în termen de 30 de zile de la data la care a intervenit modificarea (cu alte cuvinte, s-a renunțat la declarația anuală cu privire la beneficiarul real). În caz de neconformare, art. 34^5 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 (introdus prin art. 53 pct. 16 din capitolul XI al Legii nr. 129/2019) reglementează sancțiunile aplicabile. 24. În acest sens, dispozițiile art. 34^5 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 prevăd că nerespectarea de către o asociație sau fundație a obligației prevăzute la art. 34^4 din ordonanță constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 200 lei la 2.500 lei. Constatarea contravenției se face de către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor prin agenți constatatori proprii. Contravenientul are obligația ca în termen de 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției să comunice datele de identificare ale beneficiarului real. În procesul-verbal de constatare a contravenției se înscrie o mențiune privind obligația de comunicare a datelor de identificare ale beneficiarului real. Procesul-verbal se comunică contravenientei, precum și Ministerului Justiției, în vederea înregistrării în evidența privind beneficiarii reali ai asociațiilor și fundațiilor [alin. (1)-(5) ale art. 34^5]. 25. Totodată, potrivit art. 34^5 alin. (6)-(8) din ordonanță, necomunicarea de către asociație sau fundație a datelor de identificare ale beneficiarului real, în vederea înregistrării actualizării evidenței privind beneficiarii reali ai asociațiilor și fundațiilor, dacă aceasta a fost anterior sancționată pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute la art. 34^4, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 500 lei la 5.000 lei. Contravenientul are obligația ca în termen de 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției să comunice datele de identificare ale beneficiarului real. În procesul-verbal de constatare a contravenției se înscrie o mențiune privind obligația de comunicare a datelor de identificare ale beneficiarului real, precum și sancțiunea aplicabilă în cazul necomunicării datelor de identificare ale beneficiarului real, în termen de 30 de zile de la momentul comunicării acestuia, respectiv dizolvarea asociației sau fundației potrivit art. 56 alin. (1^1) din ordonanță (introdus prin art. 53 pct. 20 din capitolul XI al Legii nr. 129/2019) sau, după caz, potrivit art. 59 din ordonanță (normă de trimitere cu privire la fundații).26. Art. 56 alin. (1^1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 prevede că, în cazul necomunicării datelor de identificare ale beneficiarului real în termenul prevăzut la art. 34^5 alin. (7) din ordonanță, asociația se dizolvă prin hotărâre judecătorească, la cererea Ministerului Public sau a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Instanța competentă să hotărască dizolvarea este judecătoria în circumscripția căreia asociația își are sediul [art. 56 alin. (2)]. Totodată, cauza de dizolvare prevăzută la alin. (1^1) poate fi înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond [art. 56 alin. (3)]. Dizolvarea fundației prin hotărâre judecătorească se face în condițiile art. 56, care se aplică în mod corespunzător, precum și în cazul nerespectării dispozițiilor art. 15 alin. (3) din ordonanță (art. 59).27. Analizând cadrul normativ menționat anterior, Curtea reține că, în ipoteza nerespectării de către asociație sau fundație a obligației de comunicare a datelor beneficiarului real, atunci când intervin modificări cu privire la acestea, legea reglementează o serie de etape sancționatoare succesive, constând în aplicarea unor sancțiuni contravenționale (amenda contravențională), iar, în final, ca urmare a nerespectării termenelor stabilite prin procesele-verbale de contravenție, în aplicarea unei sancțiuni civile, respectiv dizolvarea acestor forme asociative, în cadrul unei proceduri judiciare. De asemenea, Curtea observă că art. 34^5 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 nu reglementează un caz de dizolvare de drept, care urmează să fie constatată de o instanță judecătorească, într-o procedură judiciară de verificare și regularizare, în condițiile art. 55 din ordonanță, ci un caz de dizolvare judiciară.28. Curtea constată că legea reglementează obligația de comunicare a datelor beneficiarului real, atunci când intervin modificări cu privire la acestea, ținând cont de obiectivele de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului, pe de o parte, precum și de necesitatea de a crea un cadru de reglementare „care să permită societăților să își dezvolte propriile afaceri fără cheltuieli disproporționate legate de conformitate“, pe de altă parte [în acest sens, paragraful 2 din preambulul Directivei (UE) 2015/849].29. În concret, Curtea constată că, pentru a se conforma obligației de comunicare a datelor beneficiarului real, atunci când intervin modificări cu privire la acestea, asociațiile și fundațiile au la dispoziție o serie de termene reglementate în mod rezonabil prin lege, astfel: 30 de zile de la data la care a intervenit modificarea [art. 34^4 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000]; 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției [art. 34^5 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000] și încă 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției, în ipoteza în care entitatea a mai fost anterior sancționată [art. 34^5 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000]; precum și normele tranzitorii prin care s-a instituit un termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii în care asociațiile și fundațiile au obligația completării documentelor conform cerințelor prevăzute la art. 6, 7, 16 și 17 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 [art. 63 din Legea nr. 129/2019]. 30. De asemenea, Curtea constată că, stabilind o ultimă măsură sancționatoare, de natură civilă (dizolvarea), în ipoteza nerespectării termenelor anterior menționate, legea instituie o procedură judiciară în care, potrivit art. 56 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, cauza de dizolvare prevăzută la art. 56 alin. (1^1) poate fi înlăturată înainte de a pune concluzii în fond. Curtea reține că reglementarea prin lege a unei asemenea proceduri, aflată sub controlul și decizia unui judecător, este, prin ea însăși, îndeajuns de relevantă cu privire la scopul legii, de a menține un echilibru între interesul public de a preveni și combate spălarea banilor și finanțarea terorismului, pe de o parte, și „caracteristicile și nevoile entităților obligate care se încadrează în domeniul său de aplicare“ pentru a „se asigura un tratament adaptat nevoilor specifice ale acestora și naturii afacerii“, astfel cum prevede paragraful 27 din preambulul Directivei (UE) 2015/849, pe de altă parte. 31. Mai mult, Curtea constată că, potrivit art. 56 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, atitudinea procesuală activă a entităților asociative vizate (prin executarea obligației de comunicare a datelor beneficiarului real în cadrul procedurii judiciare a dizolvării), „înainte de a pune concluzii în fond“, poate determina înlăturarea cauzei de dizolvare. Prezența în cuprinsul normei precitate a sintagmei tehnico-juridice „a pune concluzii pe fond“ întărește concluzia potrivit căreia legea stabilește o serie de garanții preventive pentru a da posibilitatea asociației/fundației să evite dizolvarea printr-o atitudine de conformare a acesteia exprimată într-o fază procesuală (avansată), ce precedă, în mod iminent, pronunțarea dizolvării.32. În aceste condiții de reglementare, Curtea constată că atât instituirea în sarcina asociațiilor și fundațiilor a obligației de a raporta datele de identificare ale beneficiarului real, atunci când intervin modificări cu privire la acestea, cât și sancțiunea dizolvării (care intervine în ultimă instanță) în cazul neîndeplinirii acestei obligații urmăresc un scop legitim, respectiv prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, răspund unei „nevoi sociale stringente“, respectiv apărarea unui interes public ce vizează siguranța națională, pe de o parte, și îndeplinirea „obiectivelor de protecție a societății împotriva criminalității și de protecție a stabilității și integrității sistemului financiar al Uniunii“ (paragraful 2 din preambulul Directivei 2015/849), pe de altă parte. „Fluxurile de bani iliciți pot deteriora integritatea, stabilitatea și reputația sectorului financiar și pot amenința piața internă a Uniunii, precum și dezvoltarea internațională. Spălarea de bani, finanțarea terorismului și criminalitatea organizată rămân probleme semnificative care ar trebui abordate la nivelul Uniunii. Pe lângă o mai mare dezvoltare a abordării bazate pe dreptul penal la nivelul Uniunii, prevenirea țintită și proporționată a utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului este indispensabilă și poate aduce rezultate complementare.“ (paragraful 1 din preambulul Directivei 2015/849). Totodată, potrivit art. 5 și art. 7 alin. (1) din Directiva 2015/849, „Statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru a preveni spălarea banilor și finanțarea terorismului, în limitele dreptului Uniunii“ și „Fiecare stat membru ia măsurile corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, înțelegerea și atenuarea riscurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului la care se expune (...)“. Pe de altă parte, Curtea reține că, potrivit art. 58 alin. (1) din Directiva 2015/849, „(...) Orice sancțiune sau măsură rezultată este eficace, proporțională și disuasivă.“33. Potrivit normelor criticate în prezenta cauză, în cazul în care asociația sau fundația a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a)-c) sau art. 56 alin. (1^1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau, după caz, de comuna sau orașul în a cărui rază teritorială asociația sau fundația își avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local. Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare, dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară [art. 60 alin. (4) și (5) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000].34. Curtea reține că, în urma dizolvării, persoana juridică fără scop patrimonial intră de drept în lichidare. Lichidarea constituie un „efect obligatoriu“ al dizolvării, în lipsa căruia nu se pot realiza elementele definitorii ale dizolvării. Fără a fi parcursă faza lichidării, societatea își păstrează personalitatea juridică, întrucât dizolvarea presupune doar o nouă fază a existenței societății, respectiv cea în care se pune capăt activității sale normale. Numai după epuizarea etapei lichidării intervine stingerea personalității juridice a societății. Lichidarea este considerată ca fiind o operațiune și etapă în procesul de încetare a persoanelor juridice ce reprezintă un ansamblu de acte și operațiuni pe care lichidatorul desemnat în condițiile legii trebuie și poate să le facă în scopul destructurării patrimoniului, al valorificării drepturilor și al stingerii obligațiilor existente - după momentul dizolvării - în acel patrimoniu, precum și pentru încetarea existenței persoanei juridice și radierea acesteia din registrele publice în care a fost înregistrată.35. Din această perspectivă, Curtea reține că, potrivit cadrului legal special (Ordonanța Guvernului nr. 26/2000), soarta bunurilor rezultate din lichidarea asociațiilor și fundațiilor este supusă anumitor reguli, cum sunt: (i) bunurile nu pot fi transmise către persoane fizice; (ii) lichidatorii vor transmite bunurile, în condiții statutare, către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scopuri identice sau asemănătoare, conform art. 60 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, printr-o procedura stabilită în statutul asociației sau al fundației. Nu intră sub incidența textului menționat bunurile asociației sau fundației dizolvate în conformitate cu prevederile art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din ordonanță; (iii) bunurile vor fi atribuite unor astfel de persoane juridice, prin intermediul instanței de judecată, în trei ipoteze: dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării, lichidatorii nu au reușit să transmită bunurile potrivit art. 60 alin. (2), dacă prevederile statutare nu conțin procedura transmiterii bunurilor ori dacă prevederea statutară contravine legii sau ordinii publice; (iv) dizolvarea-sancțiune, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a)-c) și art. 56 alin. (1^1), antrenează atribuirea bunurilor în favoarea statului sau comunei (orașului) în care își are sediul persoana juridică; (v) terenurile aflate în proprietatea asociațiilor și fundațiilor constituite ca persoane juridice române de către persoane fizice sau juridice străine trebuie înstrăinate de lichidatori în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de dizolvare ori de la data dizolvării voluntare, sub sancțiunea vânzării silite; (vi) bunurile persoanelor juridice de utilitate publică se repartizează, prin hotărâre a Guvernului, unor asociații (fundații) cu scop similar sau unor instituții publice; (vii) în urma lichidării federației, bunurile se transmit, în cote egale, persoanelor juridice constituante. 36. Jurisprudența instanței de contencios constituțional referitoare la transferul bunurilor asociațiilor/fundațiilor în ipoteza dizolvării în condițiile art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 este în sensul că „transmiterea, prin Ministerul Finanțelor Publice, a bunurilor asociației care a fost dizolvată către persoane juridice, expres și limitativ prevăzută de art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, nu are aspectul unei sancțiuni sau al unei măsuri de siguranță care pot interveni în cazul comiterii unei infracțiuni sau contravenții, ci vizează destinația bunurilor asociației căreia i s-a aplicat o sancțiune civilă, aceea a dizolvării în condițiile art. 56 alin. (1) lit. a) din ordonanță“ (Decizia nr. 382 din 14 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 24 octombrie 2003); „transmiterea bunurilor asociației care a fost dizolvată către persoane juridice, expres prevăzute de art. 60 din ordonanță, vizează destinația bunurilor asociației căreia i s-a aplicat o sancțiune civilă, aceea a dizolvării în condițiile art. 56.“ (Decizia nr. 354 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 19 iunie 2009 și Decizia nr. 1.383 din 16 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 10 aprilie 2009).37. Curtea reamintește că bunurile rămase în urma lichidării asociațiilor/fundațiilor nu pot fi transmise către persoane fizice [în acest sens sunt art. 5, 15, 35 și art. 60 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, privind caracterul nerestituibil al aporturilor și scopul nepatrimonial al asocierii]. Ca regulă, bunurile rămase după lichidare pot fi transmise numai către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociației/fundației ori, prin voința instanței de judecată, în cazurile particulare, expres reglementate în art. 60 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000. 38. Prin excepție, art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, criticat în prezenta cauză, prevede două ipoteze în care bunurile asociației/fundației rămase după lichidare sunt preluate de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau, după caz, de comuna ori orașul în a cărui rază teritorială asociația sau fundația își avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local.39. O primă ipoteză vizează cauzele de dizolvare reglementate în art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din Ordonanța de Guvern nr. 26/2000, respectiv când: scopul sau activitatea asociației a devenit ilicită ori contrară ordinii publice; realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice; asociația urmărește un alt scop decât cel pentru care s-a constituit. 40. A doua ipoteză (criticată în prezenta cauză) în care bunurile asociației/fundației rămase după lichidare sunt preluate de către stat sau, după caz, de comuna ori orașul în a cărui rază teritorială asociația/fundația își avea sediul, are în vedere situația în care asociația/fundația nu comunică Ministerului Justiției datele beneficiarului real, atunci când intervin modificări cu privire la acestea, după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției [prevăzut de art. 34^5 alin. (7) din Ordonanța Guvernului]. 41. Curtea constată că legiuitorul reglementează în mod distinct această din urmă ipoteză (conjuncția disjunctivă „sau“ exprimă alternanța/coordonează ipoteze care sunt alternative), întrucât lipsa de diligență, pasivitatea persoanei juridice în îndeplinirea obligației de a raporta Ministerului Justiției datele de identificare ale beneficiarului real, atunci când intervin modificări cu privire la acestea, nu poate fi asimilată cu vreunul dintre cazurile de dizolvare reglementate în art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 în care scopul nepatrimonial al asocierii devine ilicit, unul dintre elementele sale constitutive fiind afectat, astfel că nu mai îndeplinește condițiile de legalitate [lit. a)], activitatea asociației/fundației deviază de la legătura sa cu scopul declarat al acestor forme asociative ori se constată lipsa oricărei legături între acestea sau faptul că mijloacele de realizare sunt nelicite; în această ipoteză scopul asociației este legitim, numai mijloacele sale de realizare sunt plasate în afara legii [lit. b)] ori sub declararea unui scop legal, scopul real este diferit, independent de condiția naturii ilicite a scopului [lit. c)] și în care bunurile rămase după lichidare sunt preluate de către stat, sau, după caz, de comuna sau orașul în a cărui rază teritorială asociația sau fundația își avea sediul.42. Curtea reține că problema care se impune a fi examinată este aceea a respectării de către norma criticată a dispozițiilor art. 44 alin. (3), (8) și (9) din Legea fundamentală, având în vedere consacrarea constituțională a modurilor specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale. 43. În aceste condiții, având în vedere toate cele reținute în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, Curtea constată că preluarea, în ipoteza normativă menționată, de către stat/ comună/oraș a bunurilor mobile și imobile ale asociațiilor/ fundațiilor ca măsură sancționatorie pentru neîndeplinirea unei obligații legale ce revine persoanei juridice sancționate cu dizolvarea și intrarea în lichidare echivalează cu o confiscare contrară exigențelor constituționale stabilite prin art. 44 alin. (8), potrivit căruia „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă“. În lipsa probării caracterului ilicit al destinației, folosirii ori dobândirii bunurilor supuse măsurii de trecere în proprietatea privată a statului și a inexistenței unei hotărâri judecătorești definitive în acest sens, soluția legislativă reglementată prin art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, în ceea ce privește sintagma „sau art. 56 alin. (1^1)“, înlătură prezumția de dobândire licită a averii și este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 44 alin. (8) și (9) din Legea fundamentală. 44. De asemenea, Curtea constată că preluarea, în ipoteza normativă menționată, de către stat/comună/oraș a bunurilor mobile și imobile ale asociațiilor/fundațiilor echivalează cu o expropriere contrară art. 44 alin. (3) din Constituție, întrucât operează în alte condiții decât cele stabilite prin Legea fundamentală, respectiv nu este o expropriere pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.45. Curtea constată că se pune problema îmbogățirii fără justă cauză a statului, această măsură nefiind motivată de interesul sau de utilitatea publică, ci echivalează atât cu o expropriere, contrară art. 44 alin. (3) din Constituție, întrucât operează în alte condiții decât cele stabilite prin Legea fundamentală, respectiv nu este o expropriere pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, cât și cu o confiscare a patrimoniului persoanei juridice, contrar dispozițiilor art. 44 alin. (8) și (9) din Legea fundamentală.46. Mai mult, din perspectiva respectării principiului legalității, consacrat constituțional în art. 1 alin. (5), Curtea constată că, reglementând trecerea în proprietatea privată a statului a unor bunuri aparținând asociațiilor și fundațiilor, legiuitorul trebuie să țină seama, în procesul legislativ, de existența unei consecvențe în reglementarea modurilor specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale. Din această perspectivă, Curtea constată că preluarea, în ipoteza normativă criticată, de către stat/comună/oraș a bunurilor mobile și imobile ale asociațiilor și fundațiilor nu se regăsește printre modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale, reglementate în art. 553 alin. (2) și (3) din Codul civil (transmiterea în proprietatea statului a moștenirilor vacante sau a imobilelor cu privire la care s-a renunțat la dreptul de proprietate - bunuri abandonate sau fără stăpân). De altfel, Curtea reține că, potrivit art. 1.138 fraza întâi din noul Cod civil, „Moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz municipiului în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat“, iar abandonarea bunului mobil și renunțarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil au un cadru propriu de reglementare, ca moduri de stingere a dreptului de proprietate cu consecința transmiterii bunurilor către unitățile administrativ-teritoriale locale, neputând fi prezumate, fiind necesară o procedură de verificare a îndeplinirii condițiilor legale cerute ad validitatem, astfel cum prevede art. 562 alin. (2) din același act normativ.47. Totodată, Curtea reține că legiuitorul nu poate să atribuie regimul de bunuri abandonate sau de bunuri fără stăpân sau provenind din moșteniri vacante acelor bunuri mobile sau imobile ale asociațiilor și fundațiilor care nu comunică Ministerului Justiției datele de identificare ale beneficiarului real, atunci când intervin modificări cu privire la acestea, în afara cadrului legal anterior menționat. 48. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, în ceea ce privește sintagma „sau art. 56 alin. (1^1)“, sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (3), (8) și (9) și, ținând seama că nu se integrează, în mod organic, în reglementările referitoare la modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale, prevăzute de art. 553 alin. (2) și (3) din Codul civil, precum și dispozițiilor art. 60 alin. (2) și (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, încalcă și art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.49. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 și 32 și 33 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:    Admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și constată că sintagma „sau art. 56 alin. (1^1) “ din cuprinsul dispozițiilor art. 60 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații este neconstituțională.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 1 iulie 2025.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    pentru domnul MARIAN ENACHE,    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,semnează
    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu    -----