DECIZIA nr. 236 din 2 iunie 2020referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 597 din 8 iulie 2020



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel-Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia-Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Ionescu- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galați - Secția penală, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Georgiana Drăghici în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală, respectiv a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Serghei Bulgac în Dosarul nr. 31.983/3/2017 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 205D/2018, nr. 447D/2018, respectiv nr. 936D/2018.2. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, dată la care Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispus conexarea dosarelor nr. 447D/2018 și nr. 936D/2018 la Dosarul nr. 205D/2018, care a fost primul înregistrat. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 25 februarie 2020, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum și ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 7 aprilie 2020, dată la care, având în vedere Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 8 din 24 martie 2020, s-a dispus preschimbarea termenului de pronunțare din data de 7 aprilie 2020 la data de 7 mai 2020, iar, ulterior, având în vedere Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 10 din 9 aprilie 2020*), s-a dispus preschimbarea termenului de pronunțare din data de 7 mai 2020 la data de 2 iunie 2020, dată la care Curtea a pronunțat prezenta decizie.*) Hotărârile Plenului Curții Constituționale nr. 8/2020 și nr. 10/2020 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    CURTEA,    având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 2 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 436/121/2016, Tribunalul Galați - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, ale art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Excepția a fost ridicată de Ioan Racman în soluționarea cauzei penale privindu-l și pe autorul excepției trimis în judecată, printre altele, pentru complicitate continuată la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma continuată. Prin actul de sesizare s-a reținut că inculpatul, autor al excepției, a acționat, în realizarea aceleiași rezoluții, împotriva unui subiect pasiv unic, inclusiv prin ajutarea cu intenție a martorului Alexandru Iosif, la îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu privind efectuarea pescuitului în scop științific. 4. Prin Încheierea din 20 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 46.144/3/2016, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Georgiana Drăghici în soluționarea cauzei penale privind-o și pe autoarea excepției, trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la participație improprie la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Curtea observă însă că la dosar se află trei înscrisuri potrivit cărora Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu, de asemenea inculpați în cauză, au invocat excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, ale art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, respectiv ale art. 118 din Codul de procedură penală. Prin Încheierea de sesizare din 20 martie 2018, Tribunalul București - Secția I penală a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, „formulată de inculpați“ (a.n. Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu), fără a sesiza însă Curtea cu excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, invocate, de asemenea, de către aceștia din urmă. În aceste condiții, Curtea constată că omisiunea instanței judecătorești de a se pronunța cu privire la sesizarea instanței de control constituțional ori la respingerea cererii de sesizare referitor la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, invocată de Doru Marian Bălășoiu și de Mircea Cristian Meleșteu, nu poate avea drept consecință înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituțională. A admite o soluție contrară echivalează cu atribuirea unor efecte extra legem și chiar contra legem omisiunii sau refuzului instanței judecătorești de a se pronunța cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale având ca obiect soluționarea unei excepții de neconstituționalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanței judecătorești s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituție autorilor excepției de a o invoca și, în mod corelativ, de a primi soluția rezultată din controlul legii de către instanța de contencios constituțional. În consecință, Curtea reține că, în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală, a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Georgiana Drăghici, Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu, respectiv cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Doru Marian Bălășoiu și de Mircea Cristian Meleșteu. În cauză, inculpații Mircea Cristian Meleșteu, respectiv Doru Marian Bălășoiu au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată și participație improprie la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.5. Prin Încheierea din 6 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 31.983/3/2017, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Serghei Bulgac în soluționarea unei cauze penale. În cauză, inculpații, persoane fizice, au dat declarații în calitate de martor. Astfel cum rezultă din actul de sesizare, instanța de judecată a respins cererea inculpatului, autor al excepției, de înlăturare fizică a declarațiilor date de inculpați în calitate de martori, cu motivarea că Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 18 ianuarie 2018 nu este incidentă în cauză, aceasta din urmă pornind de la situația premisă că anularea probelor s-a realizat de către judecătorul de cameră preliminară, ipoteză care nu se regăsește în cauza de față, cauză ce se află în faza de judecată, nefiind anulate declarațiile martorilor indicate în camera preliminară.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorul acesteia din Dosarul Curții nr. 205D/2018 susține, în esență, că norma legală nu asigură o protecție a martorului în sensul că nu poate fi audiat în această calitate atunci când, raportat la materialul probator existent la dosar, organele judiciare au indicii minime că acesta este, în fapt, autor sau participant la săvârșirea infracțiunii; totodată, sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“ nu este previzibilă și creează premisele unei interpretări subiective și ale unor abuzuri, în sensul în care inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru nicio faptă legată de depoziția dată de către acesta în calitatea sa anterioară de martor în propriul dosar. Arată că textul de lege criticat permite organelor de urmărire penală să asculte, cu reacredință, o persoană în calitate de martor, deși acestea au indicii și probe că, în fapt, persoana este autor sau participant la comiterea infracțiunii în legătură cu care este audiat. Susține că nu se acordă o protecție martorului în sensul exercitării dreptului la tăcere și a dreptului de a consulta dosarul, sistemul de valori fiind răsturnat de obligațiile instituite în sarcina martorului de a spune adevărul și de a depune jurământul, chiar și atunci când există riscul de a se autoincrimina. Învederează că, deși formal, declarația martorului nu poate fi folosită împotriva sa în momentul în care acesta dobândește calitatea de suspect sau inculpat, aceasta este folosită sau poate fi folosită împotriva altor persoane din procesul penal. Subliniază că, deși acest articol a fost reglementat ca o normă de protecție, dispoziția are tocmai efectul invers, acela de a crea posibilitatea audierii, sub presiunea jurământului și a obligațiilor aferente calității de martor a unei persoane despre care nu se poate spune că este străină de o acuzație penală, de a oferi detalii despre o presupusă faptă. În aceste condiții, susține că sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“, cuprinsă în norma legală criticată, este lipsită de previzibilitate, creând premisele unei interpretări subiective și ale unor abuzuri, având în vedere faptul că nu oferă o garanție sau o interdicție pentru ca inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru comiterea infracțiunilor de mărturie mincinoasă sau favorizarea făptuitorului pentru ceea ce a declarat anterior în propria cauză în calitate de martor. Arată că textul de lege criticat nu detaliază, în concret, care este limita în care declarația de martor nu va fi folosită împotriva persoanei devenite ulterior suspect/inculpat în propria cauză. Consideră că sunt încălcate dispozițiile art. 24 din Constituție referitor la dreptul la apărare, în sensul că martorul cu privire la care există indicii că a săvârșit o faptă penală este în realitate obligat să dea declarație și, implicit, să se acuze singur, fapt ce, de asemenea, constituie o presiune exercitată asupra martorului atât din partea legii, cât și a autorităților. Susține că fundamentul dreptului la tăcere, componentă a dreptului martorului de a nu se acuza, decurge din respectarea scrupuloasă a prezumției de nevinovăție, normă care reglează raportul dintre stat și cetățenii săi. În acest context, se apreciază că prevederile criticate nu respectă regula consacrată de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiție, ceea ce presupune că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie de persoane. Apreciază că respectarea dreptului la tăcere este în strânsă legătură cu respectul demnității umane, protejând persoana contra posibilității de a fi pusă să facă alegeri psihice importante considerate ca fiind o formă de cruzime. În ceea ce privește dispozițiile art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală susține, în esență, că acestea sunt neconstituționale, întrucât textul legal nu prevede, în mod expres, dreptul martorului de a refuza să dea declarație - de a uza de dreptul la tăcere - în ipoteza în care acesta consideră că prin răspunsurile sale s-ar autoincrimina. În acest sens, autorul invocă aceleași argumente dezvoltate în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Cu privire la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 susține că dispozițiile de lege criticate sunt în mod evident neprevizibile și nepredictibile, conducând la incidența lor cu privire la unele situații ce nu pot fi anticipate de persoanele acuzate de comiterea lor, cu consecința directă a emiterii unor rechizitorii abuzive, fiind posibile chiar condamnări pe criterii neobiective, arbitrarii. Apreciază că legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acțiunile sau inacțiunile raportate la activitățile pe care le desfășoară funcționarul pot fi menționate în dispozițiile altor acte normative decât legea penală, în fișa postului sau pot fi situații de fapt, nereglementate în scris. Prin urmare, susține că dispozițiile criticate au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcționarului și de către o altă autoritate, alta decât cea legislativă. Totodată, susține că textul criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu alte prevederi similare din Codul penal, precum și cu cele reglementate în legi speciale, aspect de natură să genereze confuzii, incertitudine și dificultăți în ceea ce privește interpretarea și aplicarea acestora. Susține că viciile de redactare a normei criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reținerea sau nu a existenței infracțiunii este făcută de instanță în mod arbitrar, în funcție de aprecieri subiective. Totodată, norma criticată determină încălcarea principiului nediscriminării, deoarece aceeași faptă poate fi interpretată de un procuror ca fiind ilegală, iar de un altul ca legală. Se subliniază că, în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituționale, nu este prevăzut un criteriu clar și precis care să facă distincția între răspunderea penală și alte forme de răspundere juridică. Reține că un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude și reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o materializeze.7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea excepției de neconstituționalitate din Dosarul Curții nr. 447D/2018, Georgiana Drăghici, solicită să se constate că prevederile art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care permit martorului să păstreze dreptul la tăcere cu privire la propriile acte sau fapte, precum și cu privire la alte aspecte ce îl pot incrimina. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și sa constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională. Totodată, în motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorii acesteia din dosarul Curții Constituționale menționat anterior - Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu - susțin, în esență, că norma legală nu asigură o protecție a martorului în sensul că nu poate fi audiat în această calitate atunci când, raportat la materialul probator existent la dosar, organele judiciare au indicii minime că acesta este, în fapt, autor sau participant la săvârșirea infracțiunii; totodată, sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“ nu este previzibilă și creează premisele unei interpretări subiective și ale unor abuzuri, în sensul în care inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru nicio faptă legată de depoziția dată de către acesta în calitatea sa anterioară de martor în propriul dosar. Arată că textul de lege criticat permite organelor de urmărire penală să asculte, cu rea-credință, o persoană în calitate de martor, deși acestea au indicii și probe că, în fapt, persoana este autor sau participant la comiterea infracțiunii în legătură cu care este audiat. Susțin că nu se acordă o protecție martorului în sensul exercitării dreptului la tăcere și a dreptului de a consulta dosarul, sistemul de valori fiind răsturnat de obligațiile instituite în sarcina martorului de a spune adevărul și de a depune jurământul, chiar și atunci când există riscul de a se autoincrimina. Învederează că, deși formal declarația martorului nu poate fi folosită împotriva sa în momentul în care acesta dobândește calitatea de suspect sau inculpat, aceasta este folosită sau poate fi folosită împotriva altor persoane din procesul penal. Subliniază că, deși acest articol a fost reglementat ca o normă de protecție, dispoziția are tocmai efectul invers, acela de a crea posibilitatea audierii, sub presiunea jurământului și a obligațiilor aferente calității de martor a unei persoane despre care nu se poate spune că este străină de o acuzație penală, de a oferi detalii despre o presupusă faptă. Susțin că sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“, cuprinsă în norma legală criticată, este lipsită de previzibilitate, creând premisele unei interpretări subiective și ale unor abuzuri, având în vedere faptul că nu oferă o garanție sau o interdicție pentru ca inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru comiterea infracțiunilor de mărturie mincinoasă sau favorizarea făptuitorului pentru ceea ce a declarat anterior în propria cauză în calitate de martor. Arată că textul de lege criticat nu detaliază, în concret, care este limita în care declarația de martor nu va fi folosită împotriva persoanei devenite ulterior suspect/inculpat în propria cauză. Consideră că sunt încălcate dispozițiile art. 24 din Constituție referitor la dreptul la apărare, în sensul că martorul cu privire la care există indicii că a săvârșit o faptă penală este în realitate obligat să dea declarație și, implicit, este obligat să se acuze singur, fapt ce, de asemenea, se constituie într-o presiune exercitată asupra martorului atât din partea legii, cât și din partea autorităților. Susțin că fundamentul dreptului la tăcere, componentă a dreptului martorului de a nu se acuza, decurge din respectarea scrupuloasă a prezumției de nevinovăție, normă care reglează raportul dintre stat și cetățenii săi. În acest context, se apreciază că prevederile criticate nu respectă regula consacrată de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiție, ceea ce presupune că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie de persoane. Apreciază că respectarea dreptului la tăcere este în strânsă legătură cu respectarea demnității umane, protejând persoana contra posibilității de a fi pusă să facă alegeri psihice importante considerate ca fiind o formă de cruzime. În ceea ce privește dispozițiile art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceeași autori susțin, în esență, că acestea sunt neconstituționale întrucât textul legal nu prevede, în mod expres, dreptul martorului de a refuza să dea declarație - de a uza de dreptul la tăcere - în ipoteza în care acesta consideră că prin răspunsurile sale s-ar autoincrimina. În continuare, autorii invocă aceleași argumente dezvoltate în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Cât privește dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, autorii excepției susțin că sunt neconstituționale în măsura în care legiuitorul nu a stabilit un criteriu care să delimiteze clar și precis faptele ce constituie infracțiuni de celelalte forme de răspundere juridică. 8. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorul acesteia din Dosarul Curții nr. 936D/2018 susține, în esență, că, în vederea respectării atât a prezumției de nevinovăție, cât și a dreptului la un proces echitabil, declarația dată în calitate de martor de către o persoană care anterior sau ulterior a avut, respectiv a dobândit calitatea de suspect/inculpat este necesar să fie îndepărtată din dosarul cauzei, motiv pentru care consideră că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care permit menținerea acesteia în dosar. Reține că simplul fapt că declarația dată în calitate de martor de către o persoană care anterior sau ulterior a avut, respectiv a dobândit calitatea de suspect/inculpat nu poate fi, teoretic, folosită împotriva acesteia nu reprezintă o garanție că respectivul mijloc de probă, care poate releva informații incriminatoare pentru autorul acesteia, nu este avut în vedere sau cel puțin observat de către judecătorul învestit cu soluționarea cauzei. Totodată, arată că, deși respectiva declarație poate oferi informații privitoare la alți inculpați din cauză, acest fapt nu poate înlătura viciile de nelegalitate de care aceasta este lovită și nu poate reprezenta un motiv valabil pentru menținerea acesteia în dosar, atât timp cât ea este aptă să producă efecte incompatibile cu un proces echitabil. Invocă, în susținerea celor precizate, Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 18 ianuarie 2018.9. Tribunalul Galați - Secția penală opinează, în Dosarul Curții nr. 205D/2018, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, că, de lege lata, declarația martorului nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Reține că art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale vorbește despre „orice persoană acuzată“, pe când art. 4 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la „orice persoană“, fără a indica vreo calitate a ei în procesul penal. Din acest motiv, și Codul de procedură penală a extins sfera de acțiune a principiului asupra martorilor, prevăzând în art. 118 dreptul martorului de a nu se acuza, care este un corolar al prezumției de nevinovăție. Apreciază că noul Cod de procedură penală reglementează mai degrabă un drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal, iar nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina. Exercitarea efectivă a dreptului la tăcere ar impune acordarea posibilității acestuia de a nu răspunde la o întrebare care l-ar putea incrimina, chiar în timpul audierii sale, încât organul judiciar să nu mai aibă efectiv cunoștință de faptele și împrejurările respective. Or, acest deziderat nu se poate realiza apelând la art. 118 din Codul de procedură penală, deoarece textul nu prevede o excepție de la obligația de a spune adevărul. Invocă, în susținerea soluției de respingere ca nefondată a excepției de neconstituționalitate, considerentele dezvoltate de Curtea Constituțională în paragrafele 13-18 ale Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017. Apreciază că, față de perioada de timp scursă de la momentul publicării deciziei precitate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu se întrevede o modificare de esență a concepției, viziunii asupra aceleiași problematici juridice. Așa încât, apreciază că este în interesul securității juridice, al previzibilității și al egalității în fața legii să nu se revizuiască jurisprudența fără motive întemeiate. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, apreciază, în raport cu criticile dezvoltate, că aceasta este nefondată, având în vedere argumentele dezvoltate de Curtea Constituțională în paragrafele 58-60 ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017 și paragrafele 86-90 ale Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Cât privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, opinează că aceasta este inadmisibilă, întrucât obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim, rezultate din comiterea faptei incriminate în cuprinsul normei penale citate, este de competența legiuitorului, iar nu în sarcina Curții Constituționale, aspect ce rezultă din considerentele Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017.10. Tribunalul București - Secția I penală, exprimându-și opinia în Dosarul Curții nr. 447D/2018, apreciază că excepția de neconstituționalitate este nefondată. Reține că actuala reglementare procesual penală se caracterizează prin desfășurarea in rem, într-o primă fază, a urmăririi penale. Aceasta presupune că la începutul anchetei nicio persoană nu este acuzată, în mod oficial, de săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă potențialul autor este cunoscut, fiind, de exemplu, indicat prin denunțul ce stă la baza declanșării urmăririi penale. Avantajul acestei reglementări este că, în ipoteza în care nu se susțin cu alte probe faptele relatate în denunț, cauza este clasată, fără ca presupusul autor al infracțiunii să dobândească vreo calitate procesuală în respectivul dosar penal. Acest lucru constituie o reflecție puternică a prezumției de nevinovăție în reglementarea procesual penală actuală, de natură a proteja persoanele nevinovate, dar acuzate de comiterea unei anume fapte penale ce se investighează în respectiva cauză penală. Pentru a se dispune însă o soluție în dosar de către procuror, adeseori se impune să fie ascultată și persoana bănuită de comiterea respectivei infracțiuni, astfel că mijlocul procesual prin care se recurge la obținerea opiniei acestei persoane cu privire la acuzația ce i se aduce, în forma unei declarații scrise, este audierea ei ca martor. Atribuirea unei alte calități la acel moment procesual, incipient, al urmăririi penale ar fi de natură a prejudicia persoana ce ar fi găsită ulterior nevinovată, prin simpla dobândire a poziției procesuale de suspect. În plus, nu ar fi suficiente temeiurile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Este adevărat că odată cu dobândirea calității de suspect în respectiva cauză penală persoana cercetată capătă și drepturile corelative, inclusiv dreptul de a nu spune nimic sau de a nu spune adevărul, dar instanța apreciază că modul corect de abordare a anchetei penale este acela în care persoana bănuită de comiterea unei infracțiuni este mai întâi ascultată în calitate de martor și poate da lămuriri care ar opri exercitarea acțiunii penale împotriva sa, iar, ulterior, dacă suspiciunile organelor judiciare nu se spulberă după luarea acestei prime declarații, persoana în cauză urmează să fie audiată din postura de suspect/inculpat, în cadrul procesual creat prin declanșarea acțiunii penale. Referitor la conținutul declarației de martor pe care o dă o astfel de persoană, consideră că este firesc ca aceasta să reflecte adevărul, însă, în ipoteza în care anumite relatări ar fi de natură autoincriminantă, acestea nu pot fi folosite în procesul penal împotriva persoanei respective, devenită suspect/inculpat, care apoi a fost trimisă în judecată. Declarația dată în calitate de martor nu va fi avută în vedere ca probă în dovedirea propriei vinovății, așa cum spune clar legiuitorul în cuprinsul dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Însă relatările din declarația dată în calitate de martor privitoare la faptele altor persoane - ipoteza din prezenta cauză - trebuie să reflecte adevărul, fiind aplicabile regulile generale în materia audierii martorilor - depunerea jurământului, obligația de a relata tot ce știe cu privire la aspectele despre care martorul este întrebat etc. Așa fiind, instanța consideră că nu este niciun viciu de constituționalitate în reglementările legale în discuție, legiuitorul manifestând o diligență sporită în a se asigura că probele în combaterea prezumției de nevinovăție provin din alte surse decât declarația de martor a persoanei devenite ulterior suspect/inculpat. 11. Tribunalul București - Secția I penală, exprimându-și opinia în Dosarul Curții nr. 936D/2018, consideră că excepția de neconstituționalitate are un caracter neîntemeiat. Reține că, potrivit art. 118 din Codul de procedură penală, declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Subliniază că dispozițiile criticate au fost reglementate pentru a oferi o protecție inculpatului care a dat declarație în calitate de martor, de a nu fi folosite împotriva acestuia declarațiile date în calitate de martor, dar nu instituie o cauză de nelegalitate a declarațiilor date în calitate de martor a persoanei care ulterior dobândește calitatea de inculpat, astfel că nu se poate ajunge la îndepărtarea fizică a acestor mijloace de probă din dosar. Reține, totodată, că Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 18 ianuarie 2018 nu are aplicabilitate în cauză, întrucât aceasta pornește de la premisa că anularea probelor s-a realizat de către judecătorul de cameră preliminară. Or, prezenta cauză se află în faza de judecată, nefiind anulate declarațiile martorilor, indicate în camera preliminară. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.13. Avocatul Poporului, în punctul de vedere formulat în Dosarul Curții nr. 447D/2018, apreciază că dispozițiile art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituționale.14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului, în dosarele Curții nr. 205D/2018 și nr. 936D/2018, nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,    examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului comunicat în Dosarul Curții nr. 447D/2018, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse în ședința de dezbateri, susținerile apărătorilor prezenți, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare, cu următorul conținut:– Art. 246 din Codul penal din 1969: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.“; – Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“; – Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.“; – Art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală: „Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații: a) de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; b) de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței; c) de a spune adevărul.“;– Art. 118 din Codul de procedură penală: „Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.“;– Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“17. În Dosarul Curții nr. 205D/2018, în susținerea neconstituționalității dispozițiilor art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, autorul excepției invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (2) și (3), potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de acces la justiție, iar părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (1), potrivit cărora libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cât și dispozițiile art. 3 privind interzicerea torturii și ale art. 6 paragraful 3 lit. a), b) și c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În ceea ce privește prevederile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, autorul excepției invocă dispozițiile art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) și (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (12), potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii, și ale art. 124 alin. (2) și (3), potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 3 privind interzicerea torturii și ale art. 6 paragraful 3 lit. a), b) și c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.18. În Dosarul Curții nr. 447D/2018, autorii excepției invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (1) potrivit cărora libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cât și dispozițiile art. 3 privind interzicerea torturii și ale art. 6 paragraful 3 lit. a), b) și c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.19. În Dosarul Curții nr. 936D/2018, în susținerea neconstituționalității normelor procesual penale criticate, autorul excepției invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, cât și prevederile art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.20. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține, cu privire la admisibilitatea acesteia, că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. De asemenea, prin deciziile precitate, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, constatând că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate la acea dată. 21. Ca urmare a pronunțării deciziilor menționate anterior, dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare și continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale.22. Curtea reține că excepția de neconstituționalitate invocată în prezenta cauză vizează soluțiile legislative cuprinse în art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. (1) din Codul penal, însă, deși criticile sunt similare celor examinate prin deciziile precitate, ele nu se referă la sintagma „îndeplinește în mod defectuos“, astfel că instanța de control constituțional nu poate reține incidența art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“. Prin urmare, Curtea constată că fost legal sesizată și va analiza pe fond excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal.23. În prezenta cauză, cu referire la excepția de neconstituționalitate menționată, autorii susțin, printre altele, că „în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituționale, nu este prevăzut un criteriu clar și precis care să facă distincția între răspunderea penală și alte forme de răspundere juridică“. Susțin, totodată, că „un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude și reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o și materializeze.“24. Față de criticile menționate, Curtea reamintește că, în deciziile sale, citate în paragrafele anterioare - după ce a constatat constituționalitatea dispozițiilor criticate în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul lor se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“, stabilind incidența normei penale și, implicit, a răspunderii penale, numai cu privire la încălcări ale actelor de reglementare primară - a dezvoltat o serie de considerente în scopul delimitării răspunderii penale de alte forme de răspundere juridică în funcție de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat.25. În aceste sens, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 53, Curtea a reținut că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligația de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (inclusiv cea a Curții Constituționale). Dezvoltând raționamentul juridic pe care s-a întemeiat soluția pronunțată în decizia citată, Curtea a considerat că delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică și răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanță a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reținând posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanțe a Guvernului să poată fi incidente atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reținut drept criteriu suplimentar gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.26. În context, Curtea a observat că nu este pentru prima dată când stabilește o astfel de legătură între gravitatea faptei și incidența răspunderii penale. În jurisprudența sa, instanța de control constituțional a statuat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni ține de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Prin reglementarea protecției penale doar a faptelor care produc anumite consecințe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziție constituțională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referință care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituțional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluția legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare a victimei unui accident de circulație soldat cu vătămări corporale care atrage incidența legii penale, cu consecința dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reținut că „legiuitorul are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului, în sfera răspunderii civile delictuale“, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidența răspunderii penale este condiționată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală.27. În ceea ce privește dispozițiile penale referitoare la fapta de „abuz în serviciu“, Curtea a constatat că lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă și, uneori, imposibilă delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii. Curtea a constatat, astfel, că asemenea omisiune are relevanță constituțională în cauză [a se vedea și Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 41, prin care Curtea a statuat că „omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat“] pentru că afectează drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzație penală. În aceste condiții, Curtea, fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da, astfel, un sens constituțional acesteia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012), a considerat necesare instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 55).28. Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, însă, Curtea Constituțională a constatat că nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. În consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției“, și de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 56).29. Pentru argumentul prezentat în paragraful anterior, Curtea, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, precitată, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce privește critica referitoare la lipsa unui prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu. 30. Pentru considerentele expuse, având în vedere similaritatea motivelor de neconstituționalitate formulate de autorii excepțiilor din prezenta cauză, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și 248 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă.31. În ceea ce privește susținerile potrivit cărora Codul penal și alte legi speciale, care cuprind prevederi similare, nu sunt corelate, precum și în ceea ce privește invocarea unor chestiuni de fapt în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că acestea nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate ce pot face obiectul unui control de constituționalitate din partea instanței de contencios constituțional.32. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, precitate, Curtea a reținut că acestea constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care fac parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea a observat că în legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atari operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete“. 33. Prin urmare, Curtea a constatat că analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art. 246 și 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, dispoziția criticată fiind o normă incompletă, de trimitere.34. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenței instanței de control constituțional, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față, astfel încât Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.35. În continuare, cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, Curtea observă că normele procesual penale menționate au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În esență, în motivarea soluției sale, Curtea a reținut, în paragrafele 13-18 ale deciziei precitate, că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituție juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală națională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declarații, așadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, și niciun drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declarația martorului - care, în aceeași cauză, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat - nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 din Codul de procedură penală, obligația organului judiciar de a menționa calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declarației; că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală constituie o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declarații; că declarațiile autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condițiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoașterea completă și exactă a faptelor în materialitatea lor, precum și a persoanei care le-a săvârșit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca și excluderea declarațiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal și să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiției.36. Cu referire la dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea reține opiniile doctrinare potrivit cărora drepturile precitate decurg din respectarea prezumției de nevinovăție, fiind garanții ale acesteia. În același sens este și jurisprudența instanței de la Strasbourg, potrivit căreia dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directă a prezumției de nevinovăție și, totodată, aceste drepturi au o existență de sine stătătoare, izvorând din exigența echității procedurii la care face referire paragraful 1 al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanța europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinței echității procesuale, înscrisă în paragraful 1 al art. 6 din Convenție, arătându-se însă și faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să își probeze susținerile fără a apela la probe obținute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, paragraful 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 41, instanța europeană a analizat susținerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere și la neautoincriminare atât din perspectiva paragrafului 1, cât și a paragrafului 2 ale art. 6 din Convenție, invocând o încălcare nu doar a echității generale a procesului, dar și a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să își dovedească susținerile fără sprijinul acuzatului, garanție specifică prezumției de nevinovăție.37. În aceste condiții, în raport cu jurisprudența citată, Curtea constată că dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, consacrate în paragrafele 1 și 2 ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care paragraful 1 cuprinde garanții ale „acuzatului“ în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al paragrafului 2 al art. 6 din Convenție are o sferă mai largă, incluzând și martorul. 38. În context, Curtea observă că, în ceea ce privește noțiunea de „martor“, instanța europeană a reținut că aceasta are un înțeles autonom în sistemul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunțată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41). 39. În ceea ce privește conceptul de „acuzație în materie penală“ - art. 6 paragraful 1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că acesta are o semnificație „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație“ trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)“ (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală“ la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, paragrafele 80-85).40. În continuare, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunțată în Cauza Serves împotriva Franței, că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 paragraful 1 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție. Relevante sunt și Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, paragraful 50 și următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunțată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, paragraful 57, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat poziția vulnerabilă a martorilor aflați în situația de a fi constrânși să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanța europeană a reținut în Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunțată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de „acuzat“, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere și neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză și care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoștința organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunțat cu privire la comiterea unei infracțiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunțului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanțială asupra acestei noțiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situația folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declarațiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării inițiale a acestuia, în calitate de martor, în condițiile în care respectiva persoană își retractase la scurt timp declarațiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violență, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane și de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziției procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanții juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect și acuzat. În acest sens, în paragraful 50 al hotărârii precitate, „Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligația să dezvăluie orice informație pe care o cunoștea, sub sancțiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare“. Mai mult, instanța de la Strasbourg a statuat în jurisprudența sa că o persoană dobândește calitatea de acuzat - care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție - nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Brusco împotriva Franței). Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere - în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații - poate fi invocat de către martor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunțată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, paragraful 58). De asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunțată în Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce privește declarația unui martor căruia nu i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.41. Mai mult, Curtea reține că - în situația ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina - instanța de la Strasbourg a elaborat așa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana“, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau (iii) să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunțată în Cauza Weh împotriva Austriei). Totodată, Curtea reține că, pentru a constata dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanța europeană examinează, în special, următoare elemente: natura și gradul constrângerii; existența unor garanții adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obținute (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată împotriva O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, paragraful 55; Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragraful 104). Aceeași instanță europeană a statuat și că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 74).42. De asemenea, deși are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare constituie o garanție distinctă de acesta, aspect reținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 24 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Navone și alții împotriva Monaco, paragraful 74, potrivit căruia „Curtea reamintește că rezultă din jurisprudența menționată faptul că persoana reținută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare și de a păstra tăcerea, și, pe de altă parte, de dreptul la asistența unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Astfel, contrar susținerilor Guvernului, este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunțare la unul dintre acestea nu antrenează renunțarea la celălalt“.43. Așadar, Curtea constată că dreptul împotriva autoincriminării și dreptul „acuzatului“ de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil și ale prezumției de nevinovăție, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunilor de „acuzație în materie penală“ și „martor“, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunțată în Cauza Funke împotriva Franței; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunțată în Cauza Serves împotriva Franței; Hotărârea din 19 septembrie 2000, pronunțată în Cauza IJL, GMR și AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunțată în Cauza J.B. împotriva Elveției; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunțată în Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunțată în Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunțată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Brusco împotriva Franței; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunțată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunțată în Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit).44. Curtea reține însă că, potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe europene, dreptul la tăcere și neautoincriminare nu este absolut. În situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragrafele 47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.45. În aceste condiții, Curtea observă că, în cauzele citate, instanța de la Strasbourg a reținut circumstanțele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura și gravitatea infracțiunii ce face obiectul acuzației. Ponderea interesului public față de urmărirea penală a unei anumite infracțiuni și față de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare și pusă în balanță cu interesul individului ca probele acuzării să fie obținute în mod legal. Cu toate acestea, „preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Așadar, cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii ori interesul public invocat“ (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată în Cauza O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, instanța europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deși constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanții au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliția cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depășind limita legală de viteză.46. În concluzie, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit.47. La nivel european, în ceea ce privește dreptul de a păstra tăcerea și dreptul la neautoincriminare, Curtea reține că a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016.